Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce anume a aflat Ioana despre tatăl ei? am întrebat, simțind că nu mai pot respira.
Diriginta a ezitat câteva secunde.
— Doamnă Alina, în ultima zi a excursiei, elevii au vizitat un atelier de restaurare a mobilierului. Proprietarul atelierului, domnul Cătălin Dumitrescu, le-a prezentat câteva lucrări. Ioana a observat numele lui pe un panou și m-a întrebat dacă este posibil să fie tatăl ei.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Cătălin Dumitrescu? am repetat.
— Da. Îl cunoașteți?
— Este tatăl Ioanei.
Profesoara a tăcut.
— Atunci trebuie să vă spun și restul. Ioana a rămas la sfârșitul vizitei și l-a întrebat dacă a cunoscut vreodată o femeie pe nume Alina. Când i-a spus numele dumneavoastră complet, bărbatul a devenit foarte agitat.
— Și ce i-a răspuns?
— Că v-a cunoscut. Apoi a întrebat-o câți ani are. Când Ioana i-a spus că are cincisprezece ani, a rugat-o să discute câteva minute cu el, în prezența mea.
M-am sprijinit de marginea chiuvetei.
— Ce i-a spus, doamnă profesoară?
— Că nu știa că are o fiică. Că dumneavoastră i-ați spus, înainte să vă despărțiți, că sarcina nu mai exista.
Am închis ochii.
Era o minciună.
— Nu i-am spus niciodată așa ceva. Cătălin știa că sunt însărcinată. Mi-a promis că vom crește copilul împreună, apoi a plecat.
— Ioana mi-a spus că vrea să vă întrebe personal. Dar în seara aceea a primit și câteva mesaje de la el. I-am cerut domnului Dumitrescu să nu mai contacteze eleva fără acordul familiei. Conducerea liceului a fost informată. Ni s-a comunicat că veți fi anunțată, dar se pare că mesajul nu a ajuns la dumneavoastră.
— De ce nu m-ați sunat chiar atunci?
— Ar fi trebuit să o fac. Am crezut că secretariatul vă contactase deja. Îmi pare rău.
După ce am închis, am rămas mult timp în bucătărie, privind telefonul.
Cincisprezece ani îi explicasem fiicei mele că tatăl ei plecase pentru că nu voise să fie părinte. Acum el îi spusese că eu îl îndepărtasem.
M-am dus la camera Ioanei și am bătut încet.
— Ioana, am vorbit cu doamna dirigintă. Știu că l-ai întâlnit pe Cătălin.
Ușa s-a deschis aproape imediat.
— Deci acum știi.
— Da. Și vreau să vorbim.
— El spune că tu i-ai zis că nu mai eram în burtica ta. Că l-ai mințit ca să scapi de el.
Vocea i s-a frânt la ultimele cuvinte.
— Ioana, tatăl tău știa că urma să te naști. Nu i-am ascuns niciodată asta.
— Atunci de ce spune altceva?
— Nu știu de ce minte. Dar pot să-ți arăt ce s-a întâmplat.
Am mers în dormitor și am scos din dulap o cutie cu fotografii și documente vechi. Nu o mai deschisesem de ani întregi.
Înăuntru păstrasem câteva ecografii, carnetul de gravidă și o felicitare primită de la Cătălin în primele luni de sarcină.
Pe felicitare scria, cu mâna lui, că abia așteaptă să ne cunoască fetița.
Ioana a citit-o de două ori.
— El a scris asta?
— Da. Eram însărcinată în trei luni.
Am scos apoi o scrisoare pe care i-o trimisesem după ce plecase. Îi comunicam data probabilă a nașterii și îl rugam să mă contacteze. Păstrasem și dovada expedierii, dar nu aveam certitudinea că o citise.
— Am încercat să dau de el, Ioana. Nu pot demonstra fiecare lucru pe care i l-am spus, dar nu te-am ascuns niciodată.
Fiica mea s-a așezat pe pat, ținând felicitarea între degete.
— Mi-a spus că te-a căutat ani întregi.
— Și tu ce l-ai întrebat?
— De ce nu m-a găsit. A zis că nu știa unde locuim.
Am privit-o.
— Eu am locuit în același apartament până când ai împlinit opt ani. Bunicii tăi materni au avut același număr de telefon. Nu ne-am ascuns.
Ioana a început să plângă în liniște.
— M-am bucurat atât de tare când mi-a spus că sunt fiica lui. M-am gândit că poate am avut un tată care m-a căutat și că tu nu mi-ai spus.
M-am așezat lângă ea.
— Înțeleg de ce ai vrut să-l crezi. Și nu trebuie să-ți fie rușine pentru asta.
— Dar eu am țipat la tine.
— Ai fost rănită și confuză. Important este să putem vorbi despre ce s-a întâmplat.
Atunci mi-a arătat mesajele primite de la Cătălin.
La început îi scrisese că este fericit că a cunoscut-o. Apoi o rugase să nu-mi spună încă despre conversațiile lor. În ultimul mesaj îi ceruse să șteargă fotografiile făcute împreună la atelier, fiindcă nu voia să apară probleme în familia lui actuală.
— Are altă familie? am întrebat.
Ioana a încuviințat.
— Mi-a spus că e căsătorit și că are un băiețel de patru ani. Dar că soția lui nu știe despre mine.
Am înțeles atunci de ce fiica mea tresărea la fiecare notificare. Nu doar că descoperise un tată. Acesta îi ceruse să păstreze un secret care o apăsa.
— Ioana, nu trebuie să ascunzi existența ta pentru liniștea nimănui. Nici măcar a tatălui tău.
— Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine?
— Asta va fi alegerea lui. Nu o dovadă că tu ai făcut ceva greșit.
A doua zi l-am contactat pe Cătălin. I-am spus că orice discuție despre Ioana trebuie purtată transparent, fără să-i mai ceară fetei să ascundă mesaje sau întâlniri.
A acceptat să ne vedem într-un loc public, împreună cu Ioana, care își dorea să-i pună câteva întrebări.
Când am ajuns, Cătălin s-a ridicat de pe scaun. Îmbătrânise, dar l-am recunoscut imediat.
— Alina, n-am crezut că o să ne mai întâlnim.
— Nici eu. Dar Ioana merită adevărul.
El a privit spre fiica noastră.
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
Ioana nu s-a așezat imediat.
— Tata, ai știut că mama era însărcinată?
Cătălin a coborât privirea.
— Da.
— Atunci de ce mi-ai spus că nu știai de mine?
A tăcut câteva secunde.
— Pentru că mi-a fost rușine să recunosc ce am făcut. Eram tânăr, speriat și am fugit de responsabilitate. Când te-am văzut în atelier, am vrut să crezi că nu te abandonasem intenționat.
Ioana și-a strâns mâinile în poală.
— Deci mama mi-a spus adevărul.
— Da. Mama ta nu te-a ascuns de mine.
— Și de ce mi-ai cerut să șterg fotografiile?
— Pentru că nu am avut curaj să-i spun soției mele despre tine.
Ioana s-a ridicat.
— Eu am așteptat cincisprezece ani să am un tată. Tu ai avut cincisprezece ani să fii unul.
Cătălin a început să plângă, dar fiica mea nu s-a apropiat de el.
— Nu vreau să mă mai cauți pe ascuns, i-a spus. Dacă vrei să mă cunoști, trebuie mai întâi să spui adevărul.
Am plecat împreună, fără promisiuni de împăcare.
În săptămânile următoare, Ioana a început să discute cu psihologul școlar, cu acordul ei. Treptat, a revenit la activitățile obișnuite și a început să petreacă din nou timp cu prietenele.
Cătălin i-a trimis ulterior un mesaj în care îi spunea că și-a informat soția despre existența ei și că ar dori să construiască o relație, dacă ea va fi pregătită. I-am explicat că orice apropiere trebuie făcută treptat, în condiții sigure și fără presiune asupra fetei.
Ioana a ales să nu-i răspundă deocamdată.
Într-o seară, am găsit-o în sufragerie, uitându-se la fotografiile din excursie.
— Mamă, știi ce mă supără cel mai tare?
— Ce anume?
— Că excursia aceea trebuia să fie cea mai frumoasă amintire a mea. Și acum, când mă gândesc la ea, îmi amintesc numai de el.
M-am așezat lângă ea.
— Nu trebuie să rămână așa. Ai vizitat locuri frumoase, ai fost cu prietenele tale și ai avut parte de lucruri bune înainte de ultima seară.
Ioana a deschis fotografia în care ținea suvenirul cumpărat pentru mine.
— Pe acesta ți l-am luat din primul muzeu. Nici nu ți l-am mai dat.
S-a dus în cameră și s-a întors cu un mic semn de carte din lemn.
— La mulți ani întârziat pentru toate zilele în care ai fost și mamă, și tată pentru mine, a spus zâmbind timid.
Am îmbrățișat-o, iar de data aceasta nu s-a mai retras.
— Eu sunt mama ta, Ioana. Nu trebuie să înlocuiesc pe nimeni ca să te iubesc.
— Știu, mamă. Și îmi pare rău că m-am îndoit de tine.
Am rămas îmbrățișate mult timp.
Nu știam dacă într-o zi Cătălin avea să devină tatăl de care Ioana avusese nevoie. Aceasta era o responsabilitate pe care numai el putea să și-o asume prin fapte.
Dar în seara aceea, fiica mea a lăsat ușa dormitorului deschisă și m-a chemat să alegem împreună fotografiile pe care voia să le păstreze din excursie.
Printre ele era și una cu noi două, făcută înainte de plecare, în parcarea liceului.
— Pe asta o pun prima, mamă, mi-a spus.
Și pentru prima dată de când se întorsese, am văzut-o zâmbind fără să se mai uite speriată la telefon.