Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Victoria s-a repezit spre Elena, încercând să-i smulgă plicul din mână, dar femeia s-a retras lângă mine.
— Nu aveți dreptul să-l deschideți! a strigat fosta mea soacră.
— Atunci de ce vă este atât de frică de el? am întrebat.
Elena m-a privit cu ochii umezi.
— Daniela, soțul doamnei Victoria mi-a încredințat plicul cu trei săptămâni înainte să moară. Mi-a spus că, dacă vreodată cineva încearcă să te alunge din familie sau să le ia fetelor ceea ce li se cuvine, trebuie să ți-l dau.
— Ce prostii! a izbucnit Victoria. Bărbatul meu era bolnav. Nici nu mai știa ce vorbește!
— Știa foarte bine, a răspuns Elena. Și tocmai de aceea m-a rugat să păstrez documentele.
Am desfăcut plicul cu mâinile tremurânde.
Înăuntru se aflau trei copii ale unor documente contabile, o scrisoare semnată de socrul meu și o fotografie veche, făcută în curtea fabricii.
Am recunoscut imediat fotografia. Eram eu, Radu și socrul meu, în ziua în care sosiseră primele utilaje cumpărate din banii mei și ai părinților mei.
Am început să citesc scrisoarea.
Socru-meu confirma că suma de 480.000 de lei fusese folosită pentru salvarea fabricii. Menționa că banii proveneau din vânzarea apartamentului meu și din economiile părinților mei, iar contribuția nu fusese un cadou făcut familiei.
Mai scria că îi ceruse lui Radu să clarifice juridic situația, dar acesta amânase mereu.
Ultimele rânduri m-au făcut să-mi duc mâna la gură.
— Daniela a muncit pentru această familie mai mult decât am știut noi să recunoaștem. Dacă într-o zi nepoatele mele vor fi tratate ca niște străine pentru că sunt fete, să nu se uite că mama lor a ajutat la salvarea locului din care trăim cu toții.
Victoria s-a așezat pe treapta de la intrare.
— Nu trebuia să păstreze asemenea lucruri, a murmurat.
— De ce? am întrebat. Pentru că arată cine a plătit când fabrica era aproape de faliment?
— Banii aceia au fost pentru Radu! Erați căsătoriți!
— Tocmai de aceea trebuia să existe o înțelegere corectă. Nu să-mi spuneți acum că eu și fetele nu avem niciun drept.
Cristina, care până atunci ascultase în tăcere, l-a luat pe Rareș de mână.
— Cred că ar trebui să plecăm, a spus.
Victoria a ridicat cutiuța cu inelul.
— Nu plecați! Rareș trebuie să primească inelul bunicului!
Atunci Cristina a făcut ceva neașteptat.
— Nu vreau să-l primească astăzi. Copilul meu nu are nevoie de o bijuterie pentru care vă certați cu nepoatele dumneavoastră.
Rareș a privit-o nedumerit.
— Mamă, eu am făcut ceva rău?
— Nu, puiule. Absolut nimic.
Mi s-a strâns inima. Băiatul nu avea nicio vină pentru cruzimea adulților.
Am pus documentele înapoi în plic și i-am mulțumit Elenei.
— Nu știu dacă scrisoarea aceasta mă va ajuta în instanță, dar mă bucur că socrul meu n-a uitat.
— N-a uitat niciodată, Daniela. Îi era rușine că nu te-a apărat cât a trăit.
Am plecat fără să mai discut despre inel. Lucrurile fetelor le-am recuperat câteva zile mai târziu, cu ajutorul surorii mele.
A doua zi am dus documentele avocatei.
Le-a examinat atent și mi-a explicat că scrisoarea socrului meu nu mă transforma automat în asociată și nici nu îmi dădea dreptul la fabrică. Totuși, împreună cu extrasele bancare și actele contabile pe care le păstrasem, putea susține proveniența banilor și împrejurările în care fuseseră investiți.
— Vom solicita documentele firmei și vom stabili exact ce pretenții putem formula, mi-a spus. Important este să nu acceptați o înțelegere înainte să verificăm totul.
Au urmat luni dificile.
Radu a contestat inițial că banii fuseseră investiți cu obligația de a fi restituiți. Susținea că ajutasem voluntar afacerea familiei.
Dar plățile erau înregistrate, iar o parte dintre documentele firmei menționau sumele ca finanțări primite, nu ca venituri obișnuite.
După verificări și negocieri între avocați, Radu a acceptat o înțelegere prin care urma să-mi plătească 360.000 de lei, eșalonat, cu garanții contractuale. Restul pretențiilor financiare au fost soluționate în cadrul aceleiași înțelegeri.
Nu am primit fabrica. Nici nu am devenit proprietara ei peste noapte.
Am recuperat însă o parte importantă din banii pentru care munciseră părinții mei și pe care eu îi investisem cu încredere.
În tot acest timp, Radu a continuat să plătească pensia de întreținere stabilită pentru fete. Dar relația cu ele devenise tot mai rece.
Gabriela nu mai voia să-i răspundă la telefon. Patricia îl întreba de ce nu vine la serbările școlare. Maria încetase să-l mai aștepte în weekenduri, iar Sofia mă întreba uneori dacă tatăl ei mai știe unde locuim.
Într-o după-amiază, Radu a venit să vorbească cu ele.
— Am greșit, le-a spus. Am fost atât de preocupat să am un băiat, încât nu am văzut ce vă făceam vouă.
Gabriela l-a privit fără să zâmbească.
— Noi eram aici tot timpul, tată. Nu trebuia decât să te uiți la noi.
Radu a început să plângă.
Nu i-am cerut fetei să-l îmbrățișeze și nici să-l ierte. I-am lăsat să vorbească atât cât au dorit.
Câteva săptămâni mai târziu, Victoria mi-a trimis un mesaj. Voia să le vadă pe nepoate.
I-am răspuns că fetele vor hotărî singure dacă sunt pregătite, fără presiuni și fără comparații cu Rareș.
Gabriela a acceptat să se întâlnească cu ea, dar numai împreună cu surorile ei și în prezența mea.
Victoria a venit cu o cutiuță mică de catifea.
Am recunoscut-o imediat.
— M-am gândit mult la ce s-a întâmplat, a spus. Inelul acesta a fost al soțului meu. Am crezut că trebuie să ajungă neapărat la un băiat.
A deschis cutiuța și a așezat-o în fața Gabrielei.
— Tu ești prima mea nepoată. Dacă îl vei dori vreodată, aș vrea să-l păstrezi tu.
Gabriela s-a uitat la inel, apoi la bunica ei.
— Nu vreau să-l primesc ca să dovedesc că sunt la fel de bună ca Rareș.
Victoria a coborât ochii.
— Ai dreptate.
— Și nici nu vreau să-l luați de la el doar ca să vă împăcați cu noi. Vreau să ne iubiți pe toate patru, chiar dacă nu primim nimic.
Victoria a închis încet cutiuța.
— Am fost o bunică nedreaptă. Îmi pare rău.
Fetele n-au alergat s-o îmbrățișeze. Dar au rămas să vorbească, iar Victoria le-a ascultat fără să le întrerupă.
În seara aceea, când ne-am întors acasă, Sofia m-a întrebat:
— Mami, acum bunica știe că și fetele sunt importante?
Am strâns-o în brațe.
— Cred că începe să înțeleagă.
Gabriela, care ne auzise, s-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Eu nu vreau fabrica, mamă. Nici inelul. Vreau doar să nu mai trebuiască să demonstrăm nimănui că merităm să fim iubite.
Am privit-o pe fiica mea cea mare, apoi pe celelalte trei fete care se pregăteau de culcare.
După atâția ani în care încercasem să câștig respectul unei familii care mă judeca pentru că născusem numai fete, înțelesesem ceva esențial.
Nu trebuia să le câștig un loc în acea familie cu bani, sacrificii sau bijuterii moștenite.
Locul lor existase din ziua în care se născuseră.
Iar dacă tatăl și bunica lor voiau să facă parte din viața lor, de acum înainte aveau să dovedească asta prin felul în care le tratau, nu prin promisiuni.
Am stins lumina din hol și am mers să le sărut de noapte bună. Pentru prima dată după multă vreme, casa noastră era liniștită, iar cele patru fete nu mai așteptau aprobarea nimănui ca să se simtă acasă.