Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Domnule Sorin, ați accepta să conduceți o echipă de muncitori? Nu doar să lucrați pe șantier, ci să răspundeți de întreaga lucrare, de la început până la sfârșit?
M-am uitat la femeia din fața mea, convins că nu auzisem bine.
— Depinde despre ce lucrare vorbim, am răspuns.
Irina a zâmbit.
— Mă numesc Irina Marinescu și conduc o firmă de construcții. Astăzi am fost la școala unde ați reparat acoperișul. Firma mea urmează să execute lucrările de reabilitare la o altă clădire, iar administratorul școlii mi-a recomandat să vorbesc cu dumneavoastră.
Adriana, care până atunci stătuse cu brațele încrucișate, s-a apropiat imediat.
— O firmă de construcții? Adică vreți să-l angajați?
— Vreau să discutăm despre o colaborare, a precizat Irina. Am văzut cum a fost organizată lucrarea de la școală. Am vorbit și cu oamenii care au lucrat acolo. Mi-au spus că domnul Sorin a coordonat echipa și a rămas să verifice fiecare detaliu, deși nu era obligat să stea peste program.
Mi-am șters instinctiv palma de pantalonii prăfuiți.
— Am rămas fiindcă urma să plouă. Nu puteam lăsa acoperișul descoperit.
— Exact asta mi-au spus și ei, a răspuns Irina. Că nu plecați până nu sunteți sigur că treaba e făcută cum trebuie.
Adriana a început să zâmbească într-un fel pe care îl cunoșteam foarte bine. Era zâmbetul pe care îl folosea când întâlnea pe cineva important.
— Sorin este foarte priceput. Să știți că el a construit aproape singur și casa noastră!
M-am întors spre ea.
Cu câteva minute înainte nu voia să mă lase să intru pe ușa principală. Acum se lăuda cu munca mea.
Irina a privit casa, apoi geanta cu scule de lângă picioarele mele.
— Se vede că aici a muncit cineva care știe meserie.
— Vă invităm înăuntru, a intervenit Adriana. Tocmai avem niște musafiri. Putem discuta liniștiți.
— Mulțumesc, dar nu vreau să deranjez. Domnule Sorin, dacă aveți timp luni dimineață, v-aș invita la sediul firmei. Vă prezint proiectul, responsabilitățile și condițiile financiare. Nu vă cer să hotărâți acum.
— Luni pot veni, am spus.
Irina mi-a întins o carte de vizită.
— Și încă ceva. Nu caut un om care să poarte costum și să vorbească frumos despre construcții. Caut un om care știe să le facă.
După ce a plecat, Adriana a rămas câteva clipe privind spre poartă.
— Ai văzut ce oportunitate? Poate ajungi director de șantier!
Am ridicat geanta de jos.
— Acum pot să intru pe ușa din față?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Sorin, nu începe iar.
— Te-am întrebat ceva simplu.
— Am exagerat puțin. Eram stresată cu musafirii.
— Nu ai exagerat puțin. Mi-ai spus că îți este rușine cu mine. Și m-ai trimis pe intrarea pe unde aduc sacii de ciment.
— Hai să nu facem scandal acum.
Am deschis ușa principală și am intrat.
În sufragerie, musafirii s-au întors spre mine. Unul dintre bărbați s-a ridicat să mă salute.
— Dumneavoastră trebuie să fiți Sorin. Soția ne-a arătat fotografiile casei. Foarte frumos ați amenajat-o!
— Mulțumesc. Eu am construit-o. Lucrez în construcții de peste douăzeci de ani.
Bărbatul mi-a strâns mâna.
— Atunci aveți tot respectul meu. Eu abia reușesc să schimb o baterie la chiuvetă.
Ceilalți au râs. Nimeni nu s-a uitat disprețuitor la bocancii mei.
Adriana a rămas lângă ușă, cu obrajii roșii.
— Mă scuzați, am spus. Tocmai am venit de la muncă. Mă duc să fac un duș.
Am urcat fără să mai aștept răspunsul ei.
În seara aceea, după plecarea musafirilor, Adriana a venit în dormitor.
— Sorin, îmi pare rău pentru ce am spus.
— Pentru ce anume?
— Pentru că te-am făcut să te simți prost.
— Nu, Adriana. Nu m-ai făcut doar să mă simt prost. Mi-ai arătat ce crezi despre mine.
S-a așezat pe marginea patului.
— M-am obișnuit să mă compar cu colegele mele. Una are soț medic, alta are soț director. Și uneori simt că trebuie să inventez ceva ca să nu par mai prejos.
— Și pentru asta trebuie să-ți fie rușine cu omul care muncește lângă tine de nouăsprezece ani?
A început să plângă, dar de data aceasta n-am încercat să închei discuția doar ca să nu o văd supărată.
— Nu știu când am ajuns așa, a șoptit.
— Eu știu când am început să observ. Când ai încetat să mă mai prezinți drept soțul tău și ai început să-mi inventezi o meserie.
Luni dimineață m-am dus la întâlnirea cu Irina.
Mi-a prezentat un proiect de renovare a două clădiri și mi-a propus să coordonez o echipă de opt muncitori. Salariul fix era de 9.500 de lei brut, cu posibilitatea unui bonus pentru lucrările predate la termen și fără remedieri. Am cerut timp să citesc contractul și să discut condițiile cu angajatorul meu actual.
Nu era o avere și nici o funcție de director. Era însă o șansă să folosesc experiența adunată în atâția ani.
Irina mi-a spus un lucru pe care nu l-am uitat.
— Aveți o meserie grea, domnule Sorin. Nu lăsați pe nimeni să vă convingă că asta vă face mai puțin valoros.
Am acceptat oferta după ce am lămurit toate condițiile și am încheiat corect colaborarea cu vechiul angajator.
Acasă, Adriana a fost încântată când i-am spus.
— Acum o să le pot spune tuturor că soțul meu conduce lucrări importante!
Am privit-o lung.
— Adriana, eu eram același om și vineri, când nu voiai să mă lași să intru în casă.
A tăcut.
— Dacă mă respecți doar când am o funcție mai bună, n-ai înțeles nimic.
În săptămânile următoare, am dormit în camere separate. Nu am plecat de acasă, dar nici n-am acceptat să ne prefacem că totul revenise la normal.
Adriana a încercat să repare lucrurile. A început prin a le spune colegelor adevărul despre meseria mea. Apoi, într-o seară, m-a întrebat dacă aș accepta să mergem împreună la consiliere de cuplu.
Am acceptat, fără să-i promit că asta va rezolva totul.
Prima schimbare pe care am crezut-o cu adevărat a venit într-o vineri, când m-am întors acasă după o zi grea. Adriana era în curte și m-a văzut coborând din mașină, cu aceeași geantă veche de scule.
A venit spre mine, a deschis larg ușa principală și mi-a spus:
— Bine ai venit acasă, Sorin.
Nu era o declarație spectaculoasă. Nici nu ștergea umilința din seara aceea.
Dar pentru prima dată după multă vreme, nu mai încerca să ascundă omul care eram.
Am intrat în casa construită cu mâinile mele. Adriana a venit după mine, fără să-mi ceară să las geanta la intrarea laterală.
Nu știam încă dacă vom reuși să ne salvăm căsnicia. Știam însă că, de data aceasta, nu aveam să mai accept să fiu iubit doar atunci când dădeam bine în fața altora.