Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu plicul în mână, privind-o pe Daria. Fiica mea vitregă plângea atât de tare, încât abia mai putea vorbi. Am vrut să o îmbrățișez, dar ea a făcut un pas înapoi.
— Elena, te rog, citește. După aceea poți să mă întrebi orice.
Am desfăcut plicul. Înăuntru erau două foi împăturite. Prima era o scrisoare, scrisă de mână. Pe a doua se aflau câteva informații medicale, pe care nu le-am înțeles din prima.
Am început să citesc.
“Elena, știu că nu am dreptul să-ți cer nimic. Tu ai crescut-o pe Daria în anii în care eu am lipsit. Ai făcut pentru ea lucruri pe care ar fi trebuit să le fac eu. Nu îți scriu ca să mă ierți, ci ca să înțelegi de ce am rugat-o să vină astăzi numai cu mine.”
M-am oprit și am privit-o pe Daria. Stătea nemișcată lângă cuier, cu mâinile strânse la piept.
Am continuat.
“Acum doi ani am aflat că am o boală gravă. Am trecut prin tratamente și internări despre care Daria nu a știut la început. De aceea am anulat uneori întâlnirile. Am sperat că voi putea ține boala sub control, dar ultimele investigații au arătat că tratamentul nu mai funcționează. Medicii mi-au explicat că timpul rămas ar putea fi scurt.”
Mi-am dus mâna la gură. Mi-am amintit bonul de la farmacia spitalului, întâlnirile anulate și zilele în care Daria se întorcea acasă fără chef de vorbă.
“Daria a aflat adevărul în urmă cu trei săptămâni. Nu am vrut să o împovărez, dar m-a văzut ieșind de la spital și nu am mai putut să o mint. Am rugat-o să-mi ofere o singură după-amiază, doar pentru noi două, ca să facem o fotografie împreună la absolvirea ei. Vreau să o păstrez lângă pat, indiferent ce se va întâmpla.”
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji.
“Știu că te-am rănit. Nu am avut curajul să-ți cer eu această favoare. Daria nu a vrut să te excludă, Elena. A acceptat pentru că i-am spus că mi-e teamă să nu pierd și această ultimă amintire. Tu vei avea, sper din toată inima, mulți ani alături de ea. Eu nu știu dacă voi mai apuca să o văd terminând facultatea.”
Ultimele rânduri erau scrise mai apăsat.
“Nu încerc să-ți iau locul. Știu că locul acela l-ai câștigat prin fiecare dimineață în care ai fost lângă ea. Îți mulțumesc că ai iubit-o atunci când eu nu am știut să fiu mama de care avea nevoie.”
Am lăsat scrisoarea jos. Daria mă privea speriată.
— De ce nu mi-ai spus, draga mea?
— Mama m-a rugat să nu spun nimănui până după fotografii. Îi era rușine să-ți ceară asta. Iar eu… eu nu știam cum să aleg fără să rănesc pe cineva.
— Și de ce ai venit acasă înainte de banchet?
— Pentru că nu mai puteam să mă prefac că sunt fericită.
Daria s-a apropiat și s-a așezat lângă mine, pe treapta de la intrare.
— Am făcut fotografiile cu mama. La sfârșit, fotograful ne-a arătat câteva pe aparat. Mama a început să plângă. Mi-a spus că ar fi vrut să aibă o fotografie cu mine din fiecare an în care a lipsit.
Am cuprins-o de umeri.
— Daria, nu trebuia să porți singură povara asta.
— Dar te-am făcut să crezi că nu te mai vreau ca mamă.
— M-a durut, da. Dar acum înțeleg de ce ai făcut-o.
Fata și-a sprijinit fruntea de umărul meu.
— Tu ești mama care m-a crescut. Ea este mama care m-a născut. Nu vreau să pierd pe niciuna.
Am ținut-o în brațe mult timp. Apoi am întrebat-o dacă Simona era singură acasă.
— Da. A obosit foarte tare după fotografii. Am condus-o până la ușă și mi-a dat plicul pentru tine.
În seara aceea, când Adrian s-a întors, i-am povestit ce aflasem, cu acordul Dariei. Soțul meu a rămas tăcut câteva minute. Deși între el și Simona existaseră multe neînțelegeri, vestea bolii l-a tulburat.
— Trebuie să vorbim cu ea, a spus. Dar numai dacă este pregătită.
A doua zi, Daria a întrebat-o pe Simona dacă aș putea să o vizitez. A acceptat.
Am găsit-o într-un apartament mic, lângă fereastră. Era mult mai slabă decât mi-o aminteam. Pe o comodă se afla deja o fotografie de la absolvire, cu Daria în rochia ei de banchet și Simona ținând-o de braț.
— Elena, îmi pare rău, a spus imediat ce am intrat.
— Nu am venit să-ți cer socoteală pentru fotografie.
Simona și-a șters ochii.
— Am fost egoistă. Știam cât înseamnă pentru tine ziua aceea.
— Ai fost speriată. Dar ar fi fost mai bine să-mi vorbești direct. Daria nu trebuia să aleagă între noi.
A încuviințat fără să încerce să se justifice.
Am discutat apoi despre ce își dorea pentru lunile următoare. Simona urma să continue îngrijirea recomandată de medici și avea nevoie de ajutor la unele drumuri. I-am spus că o pot sprijini când îmi permite timpul, fără să-i promit lucruri pe care nu le-aș fi putut respecta.
— Nu vreau ca Daria să-și amintească numai spitale și lacrimi, mi-a mărturisit ea.
— Atunci las-o să aibă și zile obișnuite cu tine. Să vă plimbați, să povestiți, să faceți ce vă place.
În săptămânile următoare, Daria a petrecut timp cu amândouă. Eu am ajutat-o să-și pregătească înscrierea la facultate, iar Simona i-a povestit despre copilăria ei și i-a arătat fotografii vechi. Uneori mergeam toate trei la o plimbare scurtă, când starea Simonei îi permitea.
Boala nu a dispărut. Au existat zile grele, în care Simona nu putea primi vizite. Dar Daria nu a mai fost nevoită să ascundă ce simțea sau să inventeze explicații pentru absențele mamei ei.
Înainte să înceapă facultatea, Daria a primit fotografiile de la banchet. Printre ele se afla și una făcută în dimineața aceea, acasă, de Adrian, înainte să afle că planurile se schimbaseră. Eram eu și Daria, lângă fereastra dormitorului, iar ea îmi arăta cerceii pe care tocmai îi primise.
A pus fotografia într-o ramă și mi-a adus-o.
— Pe asta vreau să o păstrezi tu, Elena.
Am privit imaginea. Nu era o fotografie oficială, cu decor festiv și lumini pregătite. Eram doar noi două, într-o dimineață obișnuită, zâmbind.
— E frumoasă, i-am spus.
— Pentru că eram fericite. Și pentru că nu știam că o fotografie poate ajunge să doară atât de tare.
Am așezat rama pe comodă, lângă agrafa argintie pe care o uitase în ziua banchetului.
— Daria, nu trebuie să alegi între noi. Niciodată.
M-a îmbrățișat strâns.
— Știu, mamă.
Și atunci am înțeles că fotografia pe care nu o făcuserăm împreună la banchet nu ștersese nimic din cei unsprezece ani în care fusesem alături de ea. Simona avea amintirea pe care și-o dorise atât de mult, iar eu aveam ceva ce nicio fotografie nu putea înlocui: încrederea fiicei mele.