Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bunica a făcut un pas în încăpere, apoi s-a oprit atât de brusc, încât am crezut că i se făcuse rău. Îi țineam brațul, dar ea nici măcar nu părea să mă mai simtă lângă ea.
— Ana… uită-te la pereți. Recunoști fotografiile?
Am ridicat privirea. Încăperea era luminoasă, cu ferestre mari și podea din lemn vechi. Pe pereți erau zeci de fotografii înrămate. În toate apăreau bunicii mei, în diferite perioade ale vieții lor.
Într-una, bunica era mireasă, cu un buchet de garoafe albe. În alta, îl ținea în brațe pe tata când era bebeluș. Mai departe, bunicul o fotografiase în grădină, într-o dimineață de vară.
— De unde sunt toate astea? a întrebat bunica.
Veronica a închis ușa în urma noastră.
— Soțul dumneavoastră le-a adus. Unele erau în albume vechi, altele în cutii. M-a rugat să-l ajut să le pună în ordine.
În mijlocul încăperii se aflau câteva fotolii, o bibliotecă joasă și o vază cu trandafiri. Pe peretele din spate era prins un panou de lemn.
Deasupra lui, cu litere sculptate, scria: “Grădina Mariei”.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
Veronica ne-a condus printr-o ușă laterală.
Am ieșit într-o curte interioară, ascunsă între două clădiri vechi. Era plină de jardiniere, straturi cu flori și bănci din lemn. Într-un colț creșteau trandafiri albi, iar lângă zid erau câteva tufe de lavandă.
Bunica și-a dus mâna la gură.
— Gheorghe știa că îmi plac trandafirii albi…
— Știa că, atunci când erați tânără, vă doreați o grădină unde să puteți sta de vorbă cu oamenii, fără să vă grăbiți nicăieri.
— I-am spus asta când aveam douăzeci și ceva de ani. Nici nu credeam că mai ține minte.
— A ținut minte. Și a vrut să vă facă o surpriză.
Ne-am așezat pe o bancă, iar Veronica ne-a povestit cum începuse totul.
Cu aproape un an înainte, bunicul aflase că imobilul în care funcționase cândva un atelier de croitorie urma să fie renovat. Curtea era neîngrijită, iar spațiul de la parter stătea gol.
Proprietarul căuta pe cineva dispus să închirieze încăperea și să întrețină curtea. Bunicul ajunsese la o înțelegere: putea amenaja grădina și folosi spațiul pentru întâlniri, cu o chirie modestă.
— Dar de unde a avut bani? Bunicul avea doar pensia.
— A strâns câte puțin. Nu a făcut datorii. O parte din plante le-am adus eu la preț de achiziție, iar pentru fotografii l-au ajutat câțiva cunoscuți. A lucrat mult cu mâinile lui, cât a mai putut.
Mi-am amintit că, în ultimele luni, bunicul îmi ceruse uneori să-l duc până în oraș, spunând că are de rezolvat câteva lucruri.
— Și de ce nu mi-a spus? a șoptit bunica.
— Voia să vă aducă aici într-o sâmbătă, când se simțea mai bine. Dar boala a avansat mai repede decât spera.
Veronica a scos din geantă un alt plic.
— Mi-a spus să vi-l dau numai după ce vedeți grădina.
Bunica l-a desfăcut cu mâinile tremurânde. Înăuntru era o scrisoare mai lungă, scrisă de bunicul.
“Maria mea, știu că te-am supărat uneori cu încăpățânarea mea. Știu că ai fi preferat să stau acasă, mai ales în ultimele luni. Dar aveam ceva de terminat.
Ții minte când mi-ai spus că ai vrea o grădină în care să poată veni oamenii singuri, să bea un ceai și să vorbească? Atunci eram tineri și nu aveam bani nici pentru o bancă în curte.
Am păstrat dorința ta în minte. Când am găsit locul acesta, mi-am spus că poate a venit vremea să încerc.
Nu ți-am cumpărat o casă și nu ți-am lăsat vreo avere. Am amenajat doar un colț de liniște, cu flori și fotografiile noastre. Proprietarul a fost de acord să-l folosim, iar Veronica m-a ajutat să-l pregătesc.
Nu știu cât timp vei putea veni aici și nici dacă vei dori. Nu trebuie să faci nimic din obligație. Dacă îți place, stai. Dacă nu, ia fotografiile acasă.
Dar vreau să știi că fiecare floare pe care ți-am adus-o în cei 57 de ani a însemnat același lucru: te-aș alege din nou.
Al tău, Gheorghe.”
Bunica a terminat de citit, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Toată viața a spus că nu știe să facă surprize. Și uite ce a făcut…
Veronica ne-a explicat că bunicul achitase chiria pentru încă trei luni. După aceea, bunica putea decide dacă dorea să continue, cu acordul proprietarului.
— Și florile de astăzi? am întrebat.
— Le-a ales înainte să moară. Mi-a spus că, dacă nu mai apucă să le aducă el, să nu las prima sâmbătă fără buchet.
Bunica a privit trandafirii din brațe.
— Așa era Gheorghe. Dacă promitea ceva, se ținea de cuvânt.
Am rămas în grădină aproape două ore. Bunica mi-a povestit despre fotografii, despre prima lor locuință și despre anii în care bunicul lucra până seara târziu, dar tot găsea timp să-i aducă o floare.
Înainte să plecăm, Veronica ne-a arătat un caiet. Bunicul scrisese acolo numele câtorva vecini și prieteni pe care voia să-i invite la deschidere. Printre ei erau și două femei văduve, pe care bunica le cunoștea.
— Aș vrea să le chemăm, a spus bunica. Poate peste câteva săptămâni. Să bem un ceai împreună.
Am promis că o voi ajuta.
În următoarele săptămâni, am mers acolo în fiecare sâmbătă. Uneori venea și Veronica. Am curățat straturile, am udat florile și am așezat fotografiile.
Când s-au împlinit trei luni, bunica a discutat cu proprietarul. A hotărât să păstreze încăperea pentru întâlniri de două ori pe lună, iar câțiva vecini s-au oferit să contribuie la cheltuieli și la îngrijirea grădinii.
Veneau șase sau șapte oameni, uneori mai puțini. Beau ceai, povesteau și schimbau răsaduri. Bunica nu mai petrecea toate sâmbetele singură, privind vaza goală.
Într-o dimineață, am găsit-o pe bancă, lângă trandafirii albi. Ținea în mână fotografia de la nunta lor.
— Ana, știi ce mi-a spus bunicul tău când ne-am căsătorit?
— Ce?
— Că nu poate să-mi promită o viață fără necazuri, dar poate să-mi promită că nu mă va lăsa să le duc singură.
A zâmbit printre lacrimi.
— Și s-a ținut de cuvânt. Chiar și acum, când nu mai este aici.
Am pus lângă ea un buchet proaspăt de garoafe roz.
Bunica le-a privit, apoi mi-a întins mâna.
— Hai să le punem în vază, draga mea. Gheorghe n-ar fi vrut să treacă sâmbăta fără flori.