Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Medicul a rămas câteva clipe cu cruciulița între degete, privindu-mă nedumerit. Eu abia mai puteam respira. Cele două litere gravate pe spatele bijuteriei erau exact cele pe care le știam de când eram copil.
— Domnule doctor, vă rog să-mi spuneți de unde o aveți.
— De la mama mea. Mi-a dat-o când eram mic și mi-a spus că o aveam lângă mine când am ajuns în familia lor.
Am simțit cum mi se înmoaie mâinile.
— Ați fost adoptat?
Medicul m-a privit surprins.
— Da. Dar de unde știți?
— Pentru că acum treizeci și unu de ani am pus o cruciuliță identică lângă băiețelul meu, înainte să fim despărțiți.
Nu a răspuns imediat. Și-a ascuns cruciulița sub bluza medicală și s-a așezat pe scaunul de lângă pat.
— Cum îl chema pe copil?
— Andrei. I-am pus numele în ziua în care s-a născut.
Medicul a coborât privirea.
— Și eu mă numesc Andrei.
Am început să plâng, dar el a ridicat ușor mâna.
— Vă rog să nu tragem concluzii. Poate fi o coincidență. Trebuie să verificăm.
Avea dreptate. După atâția ani de căutări, nu puteam să-mi permit să cred ceva doar pentru că îmi doream din tot sufletul.
I-am povestit data nașterii, spitalul în care născusem și împrejurările în care fusesem despărțită de copil. Andrei a ascultat fără să mă întrerupă.
Când am terminat, mi-a spus că și el se născuse în aceeași perioadă și că părinții adoptivi îi povestiseră despre o tânără mamă care nu putuse să-l crească.
— Mama mea adoptivă este în viață, a adăugat. Ea a păstrat documentele și lucrurile cu care am venit în familie.
— Credeți că ar accepta să vorbim?
— O voi întreba. Dar mai întâi trebuie să vă recuperați după operație.
În zilele următoare, Andrei nu a mai fost medicul care se ocupa direct de îngrijirea mea. Un coleg a preluat supravegherea postoperatorie, iar noi am putut discuta separat despre posibilitatea unei legături de familie.
După externare, am început să comparăm documentele pe care le aveam. Eu păstrasem certificatul medical constatator al nașterii și copii după câteva cereri făcute de-a lungul anilor. Mama adoptivă a lui Andrei avea acte din procedura adopției și o fotografie cu săculețul în care fusese păstrată cruciulița.
Datele coincideau. Dar am hotărât amândoi să facem și un test ADN de filiație, într-un laborator autorizat.
Așteptarea rezultatului a fost mai grea decât îmi imaginasem.
Într-o după-amiază, Andrei a venit la mine acasă cu un plic. L-a așezat pe masă și m-a privit îndelung.
— Au venit rezultatele, Mariana.
— Și?
— Confirmă că sunteți mama mea biologică.
Am dus mâinile la față și am început să plâng. Andrei s-a apropiat, dar s-a oprit la un pas de mine.
— Pot să vă îmbrățișez?
Am întins brațele spre el.
— Te-am căutat treizeci și unu de ani, Andrei.
M-a îmbrățișat, iar pentru câteva clipe n-am mai putut spune nimic.
Mai târziu, mi-a povestit despre copilăria lui. Fusese crescut de doi oameni care îl iubiseră, avusese o soră mai mică și învățase de timpuriu că era adoptat.
— Nu mi-a lipsit dragostea, mi-a spus. Dar întotdeauna m-am întrebat de ce mama care m-a născut nu m-a păstrat.
Atunci i-am povestit totul, inclusiv lucrurile de care îmi fusese rușine să vorbesc atâția ani.
— Aveam optsprezece ani, nu aveam bani și părinții mei mă amenințau că mă dau afară. Mi s-a spus că vei sta temporar la o familie, până mă voi putea întreține. Am semnat documente pe care nu le-am înțeles pe deplin. Mai târziu am aflat că fusese finalizată adopția.
Andrei m-a ascultat cu atenție.
— Nu știu dacă pot înțelege tot ce ați trăit. Dar vreau să vă cunosc.
— Atât îți cer și eu. Nu vreau să iau locul părinților care te-au crescut.
După câteva săptămâni, am cunoscut-o pe mama lui adoptivă, doamna Elena. Era o femeie blândă, care păstrase săculețul de pânză și păturica din ziua în care Andrei ajunsese la ei.
— Nu am știut niciodată cine sunteți, mi-a spus. Dar am păstrat cruciulița pentru că mi-am imaginat că avea o însemnătate pentru mama lui.
Am luat săculețul în mâini. Era îngălbenit de vreme, dar recunoșteam cusătura făcută de mine.
— A fost singurul lucru pe care am putut să i-l dau atunci.
Elena mi-a strâns mâna.
— I-ați dat și viață. Noi am avut norocul să-l creștem.
În lunile următoare, Andrei a început să mă viziteze. Uneori beam o cafea, alteori mergeam la plimbare. Îmi povestea despre serviciu, despre soția lui și despre fetița lor de patru ani.
Într-o zi, m-a întrebat despre Daniel, tatăl lui biologic.
I-am spus că familia lui dispăruse din localitate înainte să nasc și că nu reușisem niciodată să aflu ce se întâmplase.
— Dacă vrei, putem încerca să-l căutăm, i-am spus.
— Poate într-o zi. Deocamdată vreau să ne cunoaștem noi doi.
Nu am insistat. Învățasem că iubirea nu înseamnă să hotărăști în locul celuilalt.
Într-o duminică, Andrei m-a invitat la el acasă. Soția lui pregătise prânzul, iar fetița lor se juca pe covor.
Când am intrat, copila s-a apropiat și m-a privit curioasă.
— Tu ești bunica Mariana?
Mi-au dat lacrimile.
— Da, draga mea. Eu sunt.
Fetița mi-a întins un desen cu trei flori și un soare mare.
— Tata a zis că ai venit de departe ca să ne găsești.
Andrei a zâmbit.
— Nu de departe, iubita mea. A căutat foarte mult timp.
M-am așezat lângă ei, iar Andrei și-a scos pentru o clipă cruciulița de la gât.
— Știi, Mariana, am purtat-o mereu pentru că mama Elena mi-a spus că cineva a vrut să am ceva care să mă lege de începutul vieții mele.
A întors-o între degete, apoi a pus-o înapoi sub cămașă.
— Acum știu cine a fost acel cineva.
Nu puteam recupera cei treizeci și unu de ani pierduți. Nu puteam schimba ziua în care plecasem din spital fără copilul meu.
Dar în după-amiaza aceea, când Andrei m-a strigat pentru prima dată “mamă Mariana”, am înțeles că povestea noastră nu se terminase în ziua despărțirii.
Abia acum aveam șansa să construim, împreună, anii care ne rămăseseră.