Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am luat plicul din mâinile Roxanei și am poftit-o în casă. Tremura atât de tare, încât abia reușea să-și descheie haina. I-am adus un pahar cu apă, apoi m-am așezat lângă ea.
— Roxana, înainte să citesc, vreau să-mi spui un singur lucru. De ce ți-a fost atât de frică în ziua nunții?
— Pentru că fiul dumneavoastră aflase că voiam să plec de lângă el. Și mă amenințase că, dacă vă spun ceva, o să vă facă să mă urâți.
Am simțit un nod în stomac.
— Cătălin? Dar voi tocmai vă căsătoriserăți!
— Știu. Și asta a fost cea mai mare greșeală a mea.
Roxana mi-a povestit că, în lunile dinaintea nunții, Cătălin devenise tot mai posesiv. Îi verifica telefonul, îi cerea să-i spună unde merge și se supăra când voia să se întâlnească singură cu prietenele.
La început crezuse că era gelozie. Apoi începuse să-i fie teamă să mai spună ce gândește.
— De ce nu ai anulat nunta? am întrebat.
— Am încercat. Cu două săptămâni înainte i-am spus că vreau să ne despărțim. A început să plângă, mi-a promis că se schimbă și m-a convins să nu facem de rușine familiile. Mi-a spus că după nuntă vom începe altfel.
Dar cu câteva zile înainte de ceremonie, Roxana găsise în telefonul lui mesaje în care îi spunea unui prieten că, odată căsătoriți, ea nu va mai avea motive să iasă singură.
Atunci hotărâse să plece. O prietenă îi promisese că o poate găzdui până își găsește o locuință.
— În dimineața nunții, Cătălin mi-a văzut mesajele către ea. Mi-a spus că știe ce pregătesc și că, dacă încerc să vă cer ajutorul, o să vă povestească lucruri îngrozitoare despre mine.
Roxana a scos din plic câteva foi imprimate. Pe una dintre ele era un mesaj trimis de Cătălin în dimineața nunții.
“Știu că vrei să pleci. Să nu o bagi pe mama în povestea asta. Dacă îi spui ceva, o să afle de la mine ce fel de femeie ești.”
Am recitit cuvintele, recunoscând felul în care fiul meu obișnuia să vorbească atunci când se înfuria.
— Și totuși ai mers la nuntă…
— Mi-a fost frică să provoc un scandal. Am crezut că pot trece prin ziua aceea, apoi să plec în siguranță. Prietena mea mă aștepta în dimineața următoare.
Mi-am amintit-o plângând în spatele restaurantului. Acum înțelegeam de ce îmi ceruse să nu mă apropii.
— Dar de ce nu m-ai căutat după aceea?
Roxana a scos altă foaie.
— Pentru că, după ce am plecat, Cătălin mi-a spus că dumneavoastră ați ajuns la spital din cauza mea. Că v-a fost rău când ați aflat și că nu vreți să mă mai vedeți niciodată.
Am rămas fără glas.
— Eu n-am fost internată, Roxana. Nici măcar o zi!
— Acum știu. Dar atunci l-am crezut. Îmi trimitea mesaje spunând că v-am distrus sănătatea și că trebuie să vă las în pace.
Mi-a arătat conversațiile. Cătălin repetase aceeași minciună luni întregi.
— Eu i-am scris de cinci ori, am spus. L-am rugat să-ți trimită scrisorile.
— Nu am primit nimic.
M-am ridicat și am mers în camera în care Cătălin își păstrase câteva lucruri. După accident, adusesem acasă două cutii cu documente și obiecte personale.
Într-un dosar, sub niște facturi vechi, am găsit cinci plicuri. Erau scrisorile mele, toate nedesfăcute.
Le-am adus în sufragerie și le-am așezat în fața Roxanei.
— Uite-le. Nu ți le-a trimis niciodată.
Roxana a luat primul plic și a început să plângă.
— Eu am crezut că mă urâți…
— Iar eu am crezut că nu mai vrei să știi nimic de mine.
Ne-am îmbrățișat și am plâns amândouă. Doi ani trăiserăm cu aceeași durere, fiecare convinsă că cealaltă o respinsese.
După un timp, Roxana mi-a arătat ultimul mesaj important. Era trimis de Cătălin cu patru luni înainte de accident.
“Mama n-a fost niciodată în spital. Ți-am spus asta pentru că nu încetai să întrebi de ea. Acum las-o în pace.”
Am pus telefonul jos. Nu mai exista nicio îndoială că fiul meu ne mințise pe amândouă.
— De ce nu ai venit atunci, când ai aflat adevărul?
— Am vrut. Dar m-am speriat că va începe din nou să mă urmărească și să vă întoarcă împotriva mea. În plus, nu știam dacă m-ați mai primi după atâta timp.
Am privit-o pe femeia din fața mea. Nu mai era mireasa speriată pe care o văzusem în spatele restaurantului. Avea aceeași blândețe, dar vorbea acum cu mai multă siguranță.
— Roxana, eu te-am iubit ca pe o fiică. Nu aveai nevoie de permisiunea lui Cătălin ca să vii la mine.
— Asta înțeleg abia acum.
Am stat mult de vorbă în ziua aceea. Mi-a povestit cum se mutase într-o garsonieră, cum își continuase munca de educatoare și cum încercase să-și refacă viața. Căsătoria lor fusese desfăcută prin divorț între timp, dar Cătălin continuase să-i trimită uneori mesaje.
Eu i-am povestit despre ultimii doi ani ai fiului meu. Nu am încercat să-i găsesc scuze. Îl iubisem și îl voi iubi mereu, dar ceea ce făcuse nu putea fi justificat.
— Mă simt vinovată că nu am văzut cum se purta cu tine, i-am mărturisit.
— Nici eu n-am înțeles de la început ce mi se întâmpla. Nu vă învinovățiți.
Înainte să plece, Roxana a luat cele cinci scrisori. Le-a strâns cu grijă în geantă, ca pe ceva foarte prețios.
— Pot să vă mai vizitez?
— Bineînțeles, draga mea. Dar numai dacă și tu îți dorești.
A zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Mi-am dorit asta în fiecare zi din ultimii doi ani.
În duminica următoare, Roxana a venit din nou. Am pregătit o mâncare simplă, iar ea a adus o prăjitură făcută acasă.
Am vorbit despre serviciul ei, despre copiii de la grădiniță și despre lucrurile obișnuite pe care nu avuseserăm ocazia să ni le povestim.
La plecare, s-a oprit în prag.
— Doamnă Ileana, pot să vă spun ceva?
— Sigur.
— În ziua nunții, când v-am spus să nu vă apropiați de mine, mi-a fost teamă că o să vă pierd. Și exact asta s-a întâmplat.
I-am prins mâinile între ale mele.
— Nu m-ai pierdut, Roxana. Doar că am fost ținute departe una de cealaltă.
— Și acum?
— Acum putem hotărî singure dacă vrem să rămânem familie.
Roxana m-a îmbrățișat.
— Eu vreau.
Am strâns-o la piept. Nu puteam schimba trecutul și nici nu puteam șterge ceea ce făcuse Cătălin. Dar puteam să nu mai las minciunile lui să hotărască viitorul nostru.
În duminica aceea, pentru prima dată după doi ani, am închis ușa casei fără să mai simt că pierdusem și fiica pe care o câștigasem prin căsătoria fiului meu.