Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu acea cărticică în mână, privind-o pe Ilinca. Fetița mea de șase ani își frământa degetele, așteptând parcă să vadă dacă mă supărasem.
— Iubita mea, vreau să înțelegi ceva. Tu nu ai făcut nimic greșit. Nici pentru că ai lipit fotografiile, nici pentru că mi-ai spus ce a zis bunica.
— Dar bunica mi-a spus că o să plângi dacă afli.
— Mă doare ce a făcut bunica, nu ce ai făcut tu.
Ilinca s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Mami, eu vreau să fii în familia mea.
Am strâns-o la piept.
— Sunt în familia ta, draga mea. Sunt mama ta și nimeni nu poate schimba asta.
După ce am dus-o la școală, l-am sunat din nou pe Andrei. I-am povestit despre cărticică și i-am trimis fotografii cu toate paginile.
Nu m-a întrerupt. Când am terminat, a rămas câteva clipe tăcut.
— Laura, îmi pare rău. Mama nu avea niciun drept să facă asta.
— Nu mai este vorba doar despre mine, Andrei. A făcut-o pe Ilinca să creadă că trebuie să aleagă între mama ei și bunica.
— Știu. Vin acasă și mergem împreună să vorbim cu ea.
În după-amiaza aceea, am lăsat-o pe Ilinca la sora mea, unde se simțea în siguranță, apoi am mers la Mariana.
Soacra ne-a deschis ușa zâmbind.
— Ce surpriză! Unde este nepoțica mea?
Am scos cărticica din geantă și i-am întins-o.
— Vrem să ne explici asta.
Mariana a privit coperta și a ridicat din umeri.
— Este un proiect făcut cu Ilinca. Ce problemă aveți?
— Problema este că m-ai exclus din familia propriei mele fiice, i-am spus. Și ai învățat-o să-mi spună că nu merit să fac parte din ea.
— Copiii înțeleg greșit tot felul de lucruri.
Andrei a deschis cărticica la ultima pagină.
— Mamă, scrisul este al tău. De ce ai pus aici “Familia noastră adevărată” și ai lăsat-o pe Laura pe dinafară?
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Pentru că fotografiile sunt cu noi trei. Nu văd de ce trebuie să faceți o tragedie din asta.
— Nu fotografia este problema, a răspuns Andrei. Problema este ce i-ai spus copilului.
Soacra a oftat, apoi s-a așezat pe canapea.
— Bine. Vreți adevărul? Eu nu am fost niciodată de acord cu această căsătorie.
Am simțit cum mi se strânge stomacul, deși bănuisem asta de mult.
— De ce? am întrebat.
— Pentru că Andrei putea avea o viață mai bună. A muncit, a învățat, a ajuns să câștige bine. Iar tu ai venit cu salariul tău de învățătoare și cu pretenția să fiți egali.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Mamă, oprește-te! Laura a muncit alături de mine de când locuiam în chirie. Am cumpărat apartamentul împreună. Nu mi-a luat nimic.
— Asta spui tu acum. Dar eu știu cât te-ai sacrificat.
— Și Laura s-a sacrificat. A lucrat, a crescut-o pe Ilinca și m-a sprijinit când am rămas fără serviciu. De ce nu contează nimic din toate astea?
Mariana a tăcut.
Am așezat cărticica pe măsuță.
— Poți să nu mă placi, Mariana. Dar nu ai voie să-i spui fiicei mele că mama ei este o străină.
— Este nepoata mea. Am dreptul să-i spun ce cred.
— Nu ai dreptul să o pui împotriva propriei mame, a răspuns Andrei.
Soacra l-a privit surprinsă. Probabil se așteptase să încerce, ca de obicei, să ne împace fără să o contrazică prea mult.
— Deci acum alegi între mine și nevastă-ta?
— Nu aleg între voi. Îmi protejez copilul. Și îmi respect soția.
Mariana a început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa mă răsplătești?
Andrei s-a așezat din nou.
— Îți sunt recunoscător pentru că m-ai crescut. Dar recunoștința nu înseamnă că trebuie să accept orice faci.
I-am explicat că Ilinca nu va mai rămâne singură la ea peste noapte și că, pentru o perioadă, întâlnirile vor avea loc numai în prezența noastră.
— Mă pedepsiți luându-mi nepoata? a întrebat Mariana.
— Nu te pedepsim, i-am răspuns. Încercăm să ne asigurăm că Ilinca nu mai este pusă într-o asemenea situație.
Am plecat fără să mai prelungim discuția.
În seara aceea, Andrei s-a așezat lângă Ilinca și a întrebat-o dacă vrea să vorbească despre weekendul petrecut la bunica.
Fetița a încuviințat.
— Tati, bunica a spus că mami te-a păcălit ca să vă căsătoriți.
Andrei a luat-o în brațe.
— Nu este adevărat. Eu și mama ne-am căsătorit pentru că ne iubim. Și amândoi ne-am dorit foarte mult să te avem.
— Dar bunica a spus că mami nu e din familia ta.
— Mama ta este soția mea și mama ta. Este familia mea. Și nimeni nu are dreptul să-ți spună că trebuie să alegi pe cine să iubești.
Ilinca s-a uitat spre mine.
— Atunci pot să fac altă cărticică?
— Sigur că poți, i-am spus.
În weekendul următor, am stat împreună la masa din sufragerie și am făcut o cărticică nouă. Ilinca a ales fotografii cu noi trei, cu bunicii din ambele părți și cu mătușa ei.
Pe copertă a scris singură “Familia mea”, iar pe ultima pagină a desenat o inimă mare.
— Aici încap toți cei pe care îi iubesc, ne-a explicat.
Am îmbrățișat-o amândoi.
După o săptămână, Mariana ne-a sunat. Voia să o vadă pe Ilinca și ne-a întrebat dacă putem veni împreună.
— Am înțeles că am greșit, a spus. Nu trebuia să-i vorbesc copilului despre nemulțumirile mele.
— Și nu trebuie să o mai faci, i-a răspuns Andrei.
— Știu. Vreau să vă arăt că pot respecta asta.
Am acceptat o vizită scurtă, în prezența noastră.
Când am ajuns, Mariana a salutat-o pe Ilinca și a întrebat-o ce mai face la școală. Nu a pomenit cărticica și nu a făcut nicio observație despre mine.
La plecare, s-a apropiat de fetiță.
— Ilinca, bunica ți-a spus niște lucruri greșite despre mama ta. Îmi pare rău că te-am supărat. Mama ta face parte din familia voastră și te iubește foarte mult.
Ilinca a privit-o câteva clipe, apoi a încuviințat.
Nu am considerat că o singură scuză rezolvase totul. Am păstrat regula întâlnirilor supravegheate și am urmărit dacă Mariana își schimba într-adevăr comportamentul.
Dar în seara aceea, când ne-am întors acasă, Ilinca a venit la mine cu noua cărticică în brațe.
— Mami, acum știu ceva.
— Ce anume, iubita mea?
— Că o familie nu este doar despre cine apare într-o fotografie. Este despre oamenii care au grijă unii de alții.
Am strâns-o la piept. Avea doar șase ani, dar învățase un lucru pe care bunica ei încă se străduia să-l înțeleagă.