Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat telefonul din mâna lui Sorin și am privit mesajul. Era trimis de Cristina unei prietene, cu care soțul ei păstrase o conversație despre pregătirile aniversării.
“Vineri trebuie să termin totul. Florin spune că nu mai suportă să se ascundă. După aceea, fiecare se descurcă singur.”
Am citit mesajul de două ori, fără să înțeleg cum ajunsesem în situația aceea.
— Sorin, de unde ai mesajul?
— Cristina mi-a cerut să-i trimit prietenei ei fotografiile de la aniversare. Mi-a dat telefonul și mi-a spus să caut conversația. Când am deschis-o, mesajul era chiar acolo.
— Și crezi că vorbește despre Florin al meu?
— Nu mai știu ce să cred, Adriana. Dar vreau să aflu adevărul înainte să fac ceva ce aș putea regreta.
Am rămas câteva minute pe banca din parc, privind oamenii care treceau pe alee. În minte îmi revenea imaginea Cristinei ținându-l pe Florin de cămașă, în timp ce el nu făcea nimic să se îndepărteze.
— O să vorbesc cu Florin, am spus.
— Și eu cu Cristina. Dar te rog să nu ne lăsăm convinși din nou că totul este o glumă.
În seara aceea, când Florin a venit acasă, l-am întrebat direct dacă între el și sora mea exista ceva mai mult decât o relație de familie.
— Adriana, iar începi? a răspuns iritat. Ți-am spus că sărutul a fost o prostie.
— Nu te întreb despre sărut. Te întreb dacă ai o relație cu Cristina.
Florin a rămas o clipă nemișcat.
— Nu. Și mă jignești dacă poți crede asta despre mine.
— Atunci explică-mi de ce ea spune că vineri trebuie să terminați ceva împreună.
Fața i s-a schimbat.
— Ce mesaj?
— Un mesaj în care îți spune numele.
Florin a început să se plimbe prin sufragerie.
— Cristina exagerează mereu. Poate vorbea despre o surpriză sau despre petrecere.
— Petrecerea s-a terminat, Florin.
Nu a mai găsit nimic de spus. În noaptea aceea a dormit în camera de oaspeți.
A doua zi, Sorin m-a sunat din nou. Vorbise cu Cristina, iar ea îi spusese că mesajul fusese despre o problemă personală a unei prietene. Când o întrebase de ce apărea numele lui Florin, se înfuriase și refuzase să mai discute.
— Adriana, cred că trebuie să ne întâlnim toți patru, mi-a spus Sorin. Fără scuze și fără glume.
Am fost de acord.
Vineri seara, ne-am întâlnit la casa Cristinei și a lui Sorin. Sora mea ne-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.
— Ce este cu ședința asta de familie? a întrebat. Nu v-a trecut supărarea pentru un sărut?
— Nu pentru sărut am venit, i-am răspuns. Am venit pentru minciunile de după el.
Florin s-a așezat pe un scaun, evitând să mă privească.
Sorin a pus telefonul pe masă.
— Cristina, spune-ne ce înseamnă mesajul acesta.
Sora mea a citit, apoi și-a încrucișat brațele.
— Nu aveai dreptul să-mi citești conversațiile!
— Mi-ai dat telefonul să caut fotografiile. Mesajul era acolo. Dar acum nu despre telefon discutăm.
— Despre ce vreți să discutăm? Despre faptul că nu mai am voie să vorbesc cu cumnatul meu?
M-am uitat la Florin.
— Spune tu adevărul.
El a rămas cu privirea în podea.
— Florin, te rog, am repetat. Nu mă mai minți.
După câteva secunde, a oftat.
— Eu și Cristina ne-am apropiat în ultimele luni.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Cât de mult v-ați apropiat?
— Am avut o relație, a spus încet.
Cristina s-a ridicat brusc.
— Florin! Nu trebuia să spui așa!
— Cum trebuia să spun? a întrebat el. Că a fost totul o glumă?
Sorin a închis ochii. Eu am rămas nemișcată, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— De când? am întrebat.
— De aproape patru luni.
— Și vineri ce urma să faceți?
Florin a privit-o pe Cristina, apoi a răspuns:
— Vorbisem să plecăm câteva zile împreună. Voiam să vedem dacă putem începe o viață în doi.
— Fără să ne spuneți nimic? a întrebat Sorin.
Cristina a început să plângă.
— Nu știam cum să vă spunem. Lucrurile au scăpat de sub control.
M-am uitat la sora mea. Ani întregi o apărasem, îi găsisem scuze și încercasem să păstrez pacea între noi.
— Cristina, ai avut o relație cu soțul meu timp de patru luni. Și la aniversarea căsniciei tale l-ai sărutat în fața mea, apoi ai râs când m-ai văzut rănită.
— Adriana, îmi pare rău…
— Nu te-ai purtat ca o soră. Te-ai purtat ca și cum sentimentele mele nu ar fi contat deloc.
Sorin s-a ridicat.
— Cristina, eu nu pot să continui căsnicia ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am nevoie să pleci pentru o vreme, ca să putem discuta separat ce facem mai departe.
— Mă dai afară din propria casă?
— Nu te dau afară. Îți cer să găsim o soluție temporară, fără să ne mai mințim.
Florin s-a apropiat de mine.
— Adriana, știu că am greșit. Dar poate putem repara lucrurile.
Am făcut un pas înapoi.
— Nu în seara asta. Și nu prin promisiuni.
Am plecat împreună cu Sorin. În fața porții, el s-a oprit și m-a privit.
— Îmi pare rău că am avut dreptate.
— Și mie. Dar măcar acum știm adevărul.
În săptămânile următoare, Florin s-a mutat într-un apartament închiriat. Am discutat cu un avocat despre divorț și despre împărțirea bunurilor. Nu am luat toate hotărârile imediat, dar am știut că nu mai pot trăi într-o căsnicie construită pe minciuni.
Sorin a ales și el să locuiască separat de Cristina. Nu ne-am făcut planuri împreună și nu am transformat suferința noastră într-o răzbunare. Ne-am sprijinit doar când aveam nevoie să vorbim cu cineva care înțelegea.
Cristina m-a sunat de mai multe ori. La început a încercat să explice că se simțise neglijată de Sorin și că Florin o făcuse să se simtă importantă.
— Poate ai fost nefericită, i-am spus. Dar asta nu îți dădea dreptul să mă rănești pe mine.
Într-o zi, mi-a cerut să ne întâlnim.
— Adriana, știu că am distrus totul. Nu îți cer să mă ierți acum. Vreau doar să știi că îmi pare rău.
— Te aud, Cristina. Dar nu pot să mă prefac că mai avem aceeași relație.
Am închis telefonul fără să mă cert. Pentru prima dată, nu mai simțeam că era datoria mea să repar orice conflict dintre noi.
Câteva luni mai târziu, divorțul meu de Florin a fost finalizat. Am rămas în apartamentul în care locuiserăm, după ce am ajuns la o înțelegere privind bunurile.
Într-o seară, am găsit într-un sertar o fotografie de la aniversarea Cristinei. Eram toți patru în grădină, înainte de sărut, zâmbind spre aparat.
Am privit-o câteva clipe, apoi am pus-o într-o cutie cu lucruri vechi.
Nu am rupt-o și nici nu am aruncat-o. Făcea parte din viața mea, chiar dacă nu mai voiam să mă întorc la ea.
În ziua aceea am înțeles că nu pierdusem doar un soț și încrederea într-o soră. Câștigasem însă curajul de a nu mai accepta să fiu umilită și apoi convinsă că totul fusese doar o glumă.