Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mircea ținea foaia în mână și se uita când la ea, când la mine. Zâmbetul cu care venise la ușă dispăruse complet.
— Elena… ai depus cerere de divorț?
— Da. Acum două săptămâni.
— Fără să mă întrebi?
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Tu m-ai întrebat când ai plecat la Daniela? M-ai întrebat dacă sunt pregătită să rămân singură după douăzeci și doi de ani de căsnicie?
Mircea a împăturit hârtia și mi-a întins-o.
— Hai să nu exagerăm. Am făcut o greșeală, dar m-am întors. Putem retrage actele.
— Eu nu vreau să le retrag.
M-a privit de parcă nu înțelesese.
— Elena, sunt soțul tău!
— Știu. Tocmai de aceea m-a durut atât de tare când ai plecat.
A încercat din nou să împingă valiza peste prag.
— Măcar lasă-mă să intru. Nu am unde să dorm.
— Putem discuta despre lucrurile tale și despre casă, dar nu te poți muta înapoi doar pentru că Daniela te-a dat afară.
Mircea a lăsat mânerul valizei.
— Este și casa mea, Elena. Am muncit pentru ea!
— Și eu am muncit. Nu spun că nu ai drepturi asupra casei. Spun că nu mai putem locui împreună ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În cele din urmă, a acceptat să mergem a doua zi la avocatul cu care începusem procedura, ca să discutăm despre bunuri și despre folosirea locuinței până la divorț.
Pentru noaptea aceea, a plecat la un prieten.
Înainte să coboare treptele, s-a întors.
— Nu-mi vine să cred că mă lași să plec așa.
— Mircea, tu ai plecat primul. Eu doar nu mai vreau să mă întorc la viața pe care o aveam.
Am închis ușa și m-am sprijinit de ea. Îmi tremurau mâinile, dar nu regretam ce spusesem.
În seara aceea l-am sunat pe Răzvan. Nu voiam să afle de la tatăl lui că ne certaserăm.
— Mamă, ești bine? m-a întrebat imediat.
— Da. Tata a încercat să se întoarcă acasă.
A tăcut câteva clipe.
— Și tu ce ai făcut?
— I-am spus că nu vreau să reluăm căsnicia.
— Atunci ai făcut ce ai simțit că este bine pentru tine.
Mi-au dat lacrimile. Băiatul pe care îl crescusem devenise un om care înțelegea că iubirea nu înseamnă să accepți orice.
A doua zi, la avocat, Mircea a încercat din nou să mă convingă să renunț la divorț.
— Elena, gândește-te la cei douăzeci și doi de ani. Nu putem arunca totul pentru patru luni.
— Eu nu arunc nimic. Tu ai ales să pleci. Eu am ales să nu mai aștept.
Avocatul ne-a explicat că divorțul și împărțirea bunurilor sunt chestiuni distincte. Casa fusese cumpărată în timpul căsătoriei, iar contribuțiile noastre urmau să fie luate în considerare.
Am stabilit să încercăm o înțelegere privind locuința și economiile, fără să transformăm totul într-un război.
Mircea a acceptat să locuiască temporar în altă parte, iar eu am fost de acord să discutăm separat despre lucrurile personale rămase în casă.
În următoarele săptămâni, a venit de câteva ori să-și ia hainele și documentele. De fiecare dată încerca să deschidă aceeași discuție.
— Elena, Daniela m-a făcut să înțeleg ce am pierdut.
— Nu Daniela trebuia să te facă să înțelegi. Trebuia să știi singur.
— Mi-e dor de noi.
— Și mie mi-a fost dor. Patru luni am așteptat să mă suni și să-mi spui că regreți. Dar tu ai venit abia când nu ai mai avut unde să stai.
Într-o după-amiază, a observat camera pe care o transformasem în loc de studiu.
— Ce faci aici?
— Învăț pentru cursul de contabilitate.
— La vârsta ta?
M-am întors spre el.
— La vârsta mea am dreptul să încep orice îmi doresc.
Mircea a privit caietele și calculatorul, apoi a dat din cap.
— Nu te recunosc, Elena.
— Poate pentru că nu ai fost atent la mine de multă vreme.
După două luni, am terminat cursul și am început să lucrez la un mic birou de contabilitate. Nu câștigam foarte mult la început, dar aveam un venit stabil și simțeam că fac ceva pentru mine.
Între timp, Mircea își găsise un apartament închiriat. Discuțiile despre divorț deveniseră mai liniștite, deși uneori încă încerca să mă convingă să ne împăcăm.
Într-o seară, Răzvan a venit acasă în weekend. Am pregătit împreună cina și am stat de vorbă până târziu.
— Mamă, tata mi-a spus că îi pare rău, mi-a mărturisit.
— Poate chiar îi pare.
— Dar tu nu ești obligată să-l primești înapoi.
— Știu, dragul meu. Și vreau să știi că nu trebuie să alegi între noi. El rămâne tatăl tău.
Răzvan m-a îmbrățișat.
— Asta îmi doresc și eu. Să fiți amândoi bine, chiar dacă nu mai sunteți împreună.
În lunile următoare, am ajuns la o înțelegere privind bunurile. Mircea a acceptat ca eu să păstrez casa, urmând să-i plătesc partea convenită, în rate stabilite printr-un acord legal. Pentru asta am folosit o parte din economiile mele și am făcut un plan financiar pe termen lung.
Nu a fost ușor. Au existat zile în care m-am temut că nu voi reuși să acopăr toate cheltuielile.
Dar pentru prima dată în mulți ani, deciziile despre viața mea îmi aparțineau.
Divorțul s-a finalizat fără scandaluri publice. Mircea a venit să semnăm ultimele documente și, înainte să plece, m-a privit lung.
— Elena, dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș mai pleca.
— Poate că acum ai înțeles ce ai pierdut.
— Și tu? Nu regreți nimic?
M-am gândit la serile în care plânsesem singură, la diminețile în care mă temusem de viitor și la ziua în care venise cu valizele, întrebând ce avem la cină.
— Regret că am crezut atât de mult timp că fericirea mea depinde de tine.
Mircea a coborât privirea.
— Îți doresc să fii bine, Elena.
— Și eu îți doresc același lucru.
După ce a plecat, am intrat în bucătărie. Pe masă aveam caietele de la curs, o cană cu ceai și o listă cu lucrurile pe care voiam să le fac în weekend.
Mi-am pregătit o cină simplă, am deschis fereastra și am privit curtea pe care o îngrijisem singură în ultimele luni.
Casa era liniștită.
Dar liniștea aceea nu mai însemna singurătate.
Însemna că nu mai așteptam pe nimeni să hotărască dacă meritam să fiu iubită.