Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit-o pe Rodica, încercând să înțeleg cum putea să dea vina pe noi pentru un lucru pe care îl făcuse chiar sub ochii ei. Matei plângea lângă tort, iar câțiva invitați se opriseră la intrarea în salon.
— Rodica, am stabilit de la început că petrecerea este fără copii, i-am spus. Tu ai insistat să-l aduci pe Matei, iar acum ne reproșezi că nu am pregătit ceva special pentru el?
— Dacă tot l-ați primit, trebuia să vă gândiți și la nevoile lui!
— Mamă, ajunge! a intervenit Vlad. Matei nu este vinovat că i-ai spus să umble la tort. Dar tu știai foarte bine că nu avea voie.
Rodica și-a întors privirea spre fiul ei.
— Acum îți cerți mama pentru o prăjitură?
— Nu pentru o prăjitură. Pentru că ai ignorat tot ce te-am rugat și ai stricat un moment important pentru noi.
Matei a început să plângă mai tare.
— Bunico, tu mi-ai zis că pot!
M-am aplecat lângă băiat.
— Matei, nu suntem supărați pe tine. Dar tortul trebuia să fie tăiat de mine și de unchiul Vlad. Hai să te speli pe mâini.
Tatăl lui, fratele lui Vlad, s-a apropiat și l-a luat de mână.
— Îmi pare rău, Bianca. Eu am angajat bona tocmai ca să nu se întâmple asemenea lucruri.
— Știu. Nu este vina ta.
Rodica a pufnit și s-a îndepărtat, spunând că nu mai are rost să discute cu noi.
Responsabila restaurantului ne-a explicat că tortul nu mai putea fi prezentat invitaților în forma aceea. Cofetarul putea salva o parte din etajele superioare, dar momentul festiv pe care îl pregătiserăm nu mai era posibil.
Am simțit că îmi dau lacrimile. Nu era vorba doar despre cei 1.800 de lei. Îmi imaginasem de atâtea ori cum vom tăia tortul împreună, înconjurați de oamenii dragi.
Vlad m-a luat de mână.
— Bianca, îmi pare rău. Trebuia să opresc lucrurile când mama l-a adus pe Matei.
— Nu vreau să ne stricăm toată nunta din cauza ei, i-am răspuns. Dar nici nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Am hotărât să continuăm petrecerea. Personalul a servit porțiile care puteau fi recuperate din tort, iar noi am renunțat la prezentarea festivă.
Rodica a stat la masa ei, supărată, fără să ne mai vorbească.
A doua zi, după ce ne-am odihnit, Vlad a sunat-o.
— Mamă, vrem să vii mâine la noi. Trebuie să discutăm despre ce s-a întâmplat.
— Dacă vreți să mă certați iar, nu vin.
— Vrem să lămurim lucrurile. Și să ne asculți până la capăt.
Înainte de întâlnire, am cerut videografului să ne trimită secvența filmată în apropierea tortului. Nu surprinsese întreaga discuție, dar se vedea clar cum Rodica îl îndemna pe Matei să se apropie, apoi rămânea lângă el în timp ce copilul lua cremă.
Când a venit, Rodica a intrat în sufragerie cu aceeași expresie nemulțumită.
— Sper că nu m-ați chemat pentru încă o ceartă.
— Te-am chemat pentru că vrem să vezi ceva, i-a spus Vlad.
Am pornit înregistrarea.
Pe ecran, Rodica îi făcea semn lui Matei să se apropie de tort. Băiatul întindea mâna, iar ea îl privea fără să-l oprească. Apoi se vedea cum eu ajungeam lângă ei.
Rodica a rămas tăcută.
— Vezi? a întrebat Vlad. Nu a fost un accident pe care nu-l puteai preveni.
— Nu m-am gândit că o să strice atât de mult…
— Dar știai că nu trebuia să atingă tortul, am spus.
— Am vrut doar să-l las să guste puțin.
— Și ai ales să faci asta pe ascuns, înainte să-l tăiem noi.
Rodica și-a coborât privirea.
Vlad s-a așezat în fața ei.
— Mamă, problema nu este doar tortul. De fiecare dată când stabilim o regulă, tu consideri că nu trebuie să o respecți. Și când lucrurile ies prost, tot noi suntem vinovați.
— Sunt mama ta. Nu sunt un străin căruia să-i dai ordine.
— Tocmai pentru că ești mama mea, mă aștept să ne respecți.
Rodica a început să plângă, spunând că nu mai are niciun cuvânt de spus în familia noastră.
— Ai un loc în familia noastră, i-am răspuns. Dar asta nu înseamnă că poți hotărî în locul nostru.
Nu ne-am certat mai departe. I-am spus că avem nevoie de o perioadă în care să nu mai organizăm întâlniri de familie împreună și că vom relua vizitele când va putea accepta limitele noastre.
Rodica a plecat supărată.
În aceeași seară, ne-a sunat cumnata mea, soția fratelui lui Vlad. Aflase ce se întâmplase și voia să ne spună ceva.
— Să știți că mama a făcut ceva asemănător și la nunta noastră, ne-a mărturisit. Atunci a schimbat fără să ne întrebe aranjarea invitaților și a mutat masa părinților mei. Am tăcut ca să nu stricăm petrecerea.
Vlad a oftat.
— Deci nu suntem primii.
— Nu. Dar poate sunteți primii care îi spuneți clar că nu este în regulă.
Câteva zile mai târziu, fratele lui Vlad și soția lui au venit la noi cu o surpriză.
Au adus un tort nou, mai mic, cu ciocolată și cremă de alune, decorat simplu cu flori din zahăr.
— Ne-am gândit că meritați să aveți momentul vostru, ne-a spus cumnata mea.
Am rămas cu ochii în lacrimi.
— Nu trebuia să cheltuiți bani pentru noi!
— Nu este despre bani, a răspuns ea. Este despre o amintire frumoasă pe care vrem să o aveți.
Am așezat tortul pe o măsuță, iar Vlad a adus cuțitul pe care îl pregătiserăm pentru nuntă.
Eram doar noi patru, fără muzică, fără fotograf profesionist și fără invitați.
Dar când Vlad mi-a prins mâna și am tăiat prima felie împreună, am simțit aceeași bucurie pe care o așteptasem în seara nunții.
— Acum chiar am avut momentul nostru, i-am spus.
— Și nimeni nu ni l-a stricat, a răspuns el, zâmbind.
După aproape o lună, Rodica ne-a sunat din nou. De data aceasta nu a mai început cu reproșuri.
— Bianca, Vlad, m-am gândit mult la ce mi-ați spus. Am greșit când l-am adus pe Matei fără să vă întreb și când l-am lăsat să umble la tort. Îmi pare rău.
Am apreciat că, pentru prima dată, nu mai încerca să dea vina pe noi.
— Îți mulțumim că recunoști, i-a spus Vlad. Dar avem nevoie să vedem că lucrurile se schimbă.
— Înțeleg. O să încerc.
Nu i-am promis că totul va reveni imediat la normal. Încrederea avea nevoie de timp.
În schimb, am păstrat fotografia făcută în seara în care tăiaserăm tortul cel nou. Nu eram îmbrăcați în haine de nuntă, iar masa era simplă, dar zâmbeam amândoi.
Am pus-o într-o ramă, lângă fotografia de la cununia noastră.
Pentru mine, aceea a rămas amintirea unui lucru important: nunta nu fusese perfectă, dar eu și Vlad învățaserăm să fim de aceeași parte atunci când conta cu adevărat.