Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
M-am întors spre Viorica, care încă zâmbea mulțumită de fotografia expusă în mijlocul panoului. M-am uitat din nou la mâna mea, rămasă lângă umărul lui Mihai, și am înțeles ce făcuse.
— Viorica, de ce m-ai scos din fotografia noastră de familie?
Soacra mea a ridicat din umeri.
— Vai, Corina, nu începe! Am vrut doar să aleg o fotografie frumoasă.
— Dar eu eram în fotografia aceea. Stăteam lângă Mihai și o țineam pe Mara de mână.
— Știu, draga mea. Numai că erai însărcinată și rochia aceea nu te avantaja deloc. M-am gândit că o să-mi mulțumești.
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Câteva rude se opriseră în spatele nostru, atrase de discuție.
— Mi-ai tăiat corpul din fotografie pentru că eram însărcinată?
— Nu dramatiza. Era doar o poză!
Mihai s-a apropiat de panou și a privit fotografia. Apoi s-a întors spre mama lui.
— Mamă, ai modificat poza ca să nu se mai vadă Corina?
— Mihai, te rog, nu face și tu scandal. Am vrut să arătăm bine ca familie.
— Dar Corina este familia mea. Este soția mea și mama copiilor mei.
Viorica și-a încrucișat brațele.
— Nu am spus că nu este. Dar în fotografia originală era foarte mare. Nu puteam să pun așa ceva pe perete.
În clipa aceea, Mara a venit lângă noi. Se uita când la panou, când la mine.
— Bunico, de ce ai tăiat-o pe mama?
Viorica a încercat să zâmbească.
— Pentru că fotografia ieșea mai frumoasă așa, scumpa mea.
— Dar mama era frumoasă și atunci. Avea în burtică pe Tudor.
Nu am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile. M-am aplecat și mi-am îmbrățișat fiica.
— Ai dreptate, Mara. Și vreau să știi că nimeni nu trebuie scos dintr-o fotografie pentru felul în care arată.
Mihai a desprins fotografia din centrul panoului.
— Mamă, asta nu rămâne aici.
— Cum îndrăznești? Este petrecerea mea!
— Și tocmai ai umilit-o pe soția mea în fața tuturor. Mai devreme i-ai spus să se îmbrace în dovleac ca să-și ascundă burta. Acum aflu că ai șters-o din fotografia familiei.
Viorica a privit spre rude, căutând parcă sprijin.
— Era o glumă! Voi chiar nu mai aveți simțul umorului?
Atunci a intervenit mătușa lui Mihai, care auzise și comentariul despre costum.
— Viorica, o glumă este atunci când râd și ceilalți. Corina n-a râs deloc.
Soacra mea a tăcut, dar expresia ei arăta că se considera nedreptățită.
Am luat fotografia din mâna lui Mihai și am așezat-o pe o comodă.
— Viorica, nu îți cer să mă consideri frumoasă. Dar îți cer să nu mă mai umilești, mai ales în fața copiilor mei.
— Acum nu mai am voie nici să spun ce gândesc?
— Ai voie să gândești ce vrei. Dar nu ai dreptul să-mi vorbești așa.
Mihai mi-a pus mâna pe umăr.
— Corina, mergem acasă.
— Să plecați de la aniversarea mea? a exclamat Viorica.
— Da, mamă. Nu putem rămâne și să ne prefacem că totul este în regulă.
Am mers în dormitor să-mi iau lucrurile. Rochia neagră de vrăjitoare era încă în geantă, iar costumul portocaliu de dovleac zăcea pe pat.
Mara l-a privit și m-a întrebat:
— Mamă, tu chiar voiai să porți rochia aceea frumoasă?
— Da, iubita mea.
— Atunci de ce nu ai purtat-o?
M-am uitat la ea și am înțeles cât de mult o afectase ce se întâmplase.
— Pentru că am lăsat vorbele bunicii să mă facă să mă îndoiesc de mine. Dar nu trebuia.
Mara mi-a strâns mâna.
— Mie îmi place cum arăți. Și când erai însărcinată, și acum.
Am sărutat-o pe frunte. Mihai a venit cu Tudor în brațe, iar noi am plecat împreună.
În mașină, soțul meu a rămas tăcut câteva minute. Apoi mi-a spus:
— Corina, îmi pare rău că nu am intervenit mai devreme. Știam că mama face comentarii despre greutatea ta, dar am tot sperat că se va opri.
— Nu s-a oprit pentru că nimeni nu i-a spus clar că trebuie.
— Ai dreptate. Și nu vreau să mai treci prin asta.
În seara aceea, după ce am culcat copiii, am căutat fotografia originală de la lac. O aveam salvată în telefon.
În imagine eram toți patru: Mihai, Mara, Viorica și eu, cu burta mare de gravidă și cu mâna sprijinită pe umărul soțului meu.
Zâmbeam larg. Îmi aminteam cât de fericită fusesem în ziua aceea, când Tudor creștea încă în pântecele meu.
— Uite ce frumoasă este, a spus Mihai. Nu înțeleg de ce mama a vrut să o schimbe.
— Pentru că ea vedea doar kilogramele mele. Nu vedea copilul pe care îl purtam.
Am trimis fotografia originală la imprimat și am pus-o într-o ramă, în sufrageria noastră.
Trei zile mai târziu, Viorica m-a sunat.
— Corina, vreau să vorbim. Mihai mi-a spus că nu mai veniți pe la mine până nu discutăm.
— Așa este.
— Poate am exagerat puțin cu fotografia. Dar nu am vrut să te rănesc.
— Viorica, m-ai făcut să mă simt rușinată de corpul meu, în fața fiicei mele. Apoi m-ai șters dintr-o fotografie de familie. Nu este ceva ce pot trece cu vederea.
A urmat o tăcere lungă.
— Îmi pare rău, Corina, a spus în cele din urmă. Nu m-am gândit că te doare atât de tare.
— Te rog să înțelegi ceva. Nu vreau să mai aud comentarii despre greutatea mea, despre ce mănânc sau despre cum arăt. Și nu vreau să le audă nici copiii.
— Am înțeles.
— Atunci vom vedea, în timp, dacă lucrurile se schimbă.
Nu i-am promis că vom veni la următoarea masă de familie. Aveam nevoie să văd că scuzele ei vor fi urmate de fapte.
În weekendul următor, Mara m-a întrebat dacă putem face o petrecere mică acasă, doar noi patru.
— Și să te îmbraci în vrăjitoarea aceea frumoasă, mamă!
Am scos rochia neagră din dulap și am îmbrăcat-o. Nu era perfectă pe corpul meu schimbat după naștere, dar îmi plăcea.
Mihai a făcut o fotografie cu mine, Mara și Tudor. Apoi am făcut una și cu el, folosind temporizatorul telefonului.
În fotografie aveam câteva kilograme în plus, cearcăne de la nopțile nedormite și un zâmbet larg.
Mara a privit imaginea și a spus:
— Asta e cea mai frumoasă poză, mamă. Pentru că suntem toți.
Am pus fotografia lângă cea de la lac. De data aceasta, nimeni nu fusese tăiat din cadru.