Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit din nou semnătura de pe confirmarea de primire. Era a Corinei, asistenta mea administrativă, femeia care lucra în firma mea de aproape opt ani și care se ocupa de corespondență, programări și documentele importante.
— O cunoști? m-a întrebat Ioana.
— Da. Lucrează pentru mine. Dar nu înțeleg de ce nu mi-a dat scrisoarea.
Ioana a strâns documentele la loc.
— Andrei, eu nu vreau să mă cert cu nimeni. Am încercat să te anunț. Când n-am primit niciun răspuns, am crezut că nu vrei să faci parte din viața copiilor.
— Și eu am crezut că nu mai vrei să auzi de mine.
— Ne-am despărțit, Andrei. Dar asta nu însemna că nu aveai dreptul să știi că vei deveni tată.
Am privit spre Matei și Tudor. Unul își răsfoia cartea, iar celălalt încerca să-și pună creionul în buzunarul gecii.
— Vreau să-i cunosc, Ioana. Dacă îmi permiți.
— Nu mă opun. Dar trebuie să mergem încet. Ei nu te cunosc și nu vreau să-i speriem.
Am stabilit să vorbim a doua zi. Mi-a dat numărul ei de telefon, iar eu i-am promis că nu voi dispărea din nou.
În dimineața următoare, am ajuns la firmă înaintea tuturor.
Am verificat registrul de corespondență din perioada în care Ioana trimisese scrisoarea. Recomandata figura ca primită. Lângă numărul de înregistrare era trecut numele Corinei.
Nu exista însă nicio mențiune că documentul îmi fusese predat.
Când Corina a intrat în birou, am rugat-o să se așeze.
— Îți amintești de o scrisoare recomandată primită acum doi ani și jumătate, de la Ioana?
A încremenit.
— Ce Ioana?
— Femeia cu care am avut o relație. Am aici confirmarea de primire, cu semnătura ta.
Corina a privit hârtia și și-a coborât ochii.
— Andrei, eu…
— Ai primit scrisoarea?
— Da.
— Și mi-ai dat-o?
— Nu.
Am simțit că îmi îngheață sângele.
— De ce?
Corina și-a frământat mâinile.
— În perioada aceea, firma era aproape de insolvență. Tu lucrai până noaptea târziu, erai epuizat și tocmai trecuseși prin despărțirea de Ioana. Am deschis plicul, crezând că este o chestiune legată de firmă.
— Și când ai văzut că este personal?
— Am citit că era însărcinată. M-am speriat. Am crezut că vestea o să te distrugă tocmai când încercai să salvezi firma.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Corina, mi-ai ascuns faptul că urma să am doi copii.
— Nu știam că sunt gemeni! Și am crezut că o să-ți spun după ce trece perioada aceea.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi era mai rușine. Apoi am aflat că Ioana născuse și am înțeles cât de grav greșisem.
— Și tot ai tăcut.
A început să plângă.
— Îmi pare rău, Andrei.
— Îți dai seama ce ai făcut? Eu am pierdut primii doi ani din viața copiilor mei. Ioana a trecut singură prin sarcină și prin naștere, crezând că eu am abandonat-o.
— Am vrut să te protejez.
— Nu aveai dreptul să hotărăști ce trebuie să știu despre propria mea viață.
Am rugat-o să-mi predea toate documentele și accesul la corespondența firmei. În zilele următoare, după verificarea situației și consultarea unui specialist în dreptul muncii, am încetat colaborarea cu ea, respectând procedurile legale.
Nu am făcut un scandal în fața angajaților. Dar nici nu am încercat să ascund gravitatea celor întâmplate.
În aceeași seară, am sunat-o pe Ioana.
— Am aflat cine a primit scrisoarea.
— Și?
I-am povestit totul.
La celălalt capăt al telefonului s-a lăsat liniștea.
— Deci tu chiar nu ai știut…
— Nu, Ioana. Dar asta nu schimbă faptul că ai crescut singură doi copii. Și nu pot recupera timpul pierdut doar spunând că îmi pare rău.
— Nu vreau promisiuni mari, Andrei. Vreau să văd dacă poți fi prezent.
— Atunci asta o să fac.
Am început cu întâlniri scurte, într-un parc aproape de locuința Ioanei.
Prima dată, Matei s-a ascuns după mama lui. Tudor mi-a arătat o mașinuță roșie și m-a întrebat dacă știu să o fac să meargă mai repede.
Am stat pe o bancă și ne-am jucat aproape o oră.
Nu le-am cerut să-mi spună tată. Pentru ei eram Andrei, un adult pe care mama îl cunoștea.
În săptămânile următoare, am continuat să ne vedem. Am discutat cu Ioana despre stabilirea legală a paternității, iar după verificările și procedurile necesare, am fost recunoscut oficial ca tatăl lor.
Am început să contribui la cheltuielile copiilor și am stabilit împreună un program potrivit vârstei lor.
La început, Ioana era rezervată. Nu mă învinovățeam pentru asta. Avea nevoie de timp să capete încredere că nu voi dispărea.
Într-o după-amiază, când băieții se jucau în parc, am întrebat-o:
— Crezi că am putea încerca din nou să fim împreună?
Ioana m-a privit lung.
— Andrei, nu vreau să luăm o asemenea decizie doar pentru că avem copii împreună. Au trecut aproape trei ani. Suntem alți oameni.
— Știu.
— Dacă vreodată o să existe din nou ceva între noi, trebuie să vină firesc. Acum vreau să învățăm să fim părinți pentru Matei și Tudor.
Am respectat ce mi-a spus.
Nu ne-am mutat împreună și nu am încercat să ne prefacem că despărțirea nu existase. Dar am început să construim o relație bazată pe sinceritate și pe grija pentru copii.
Au trecut câteva luni. Într-o sâmbătă, Ioana a avut nevoie să rezolve câteva lucruri și m-a rugat să stau cu băieții.
Am petrecut dimineața construind un garaj din cuburi, citind povești și strângând jucării de pe covor.
Când Ioana s-a întors, Matei a alergat spre ea.
— Mami, Andrei ne-a făcut un garaj mare!
Tudor a venit după el, ținând în mână un creion colorat.
— Și mi-a ascuțit creionul!
Am zâmbit. Mi-am amintit imediat de creionul căzut în avion.
În seara aceea, Ioana mi-a spus:
— Băieții încep să se simtă bine cu tine.
— Și eu cu ei.
— Se vede.
Nu era o declarație de dragoste. Dar pentru mine însemna mai mult decât orice promisiune.
Astăzi, Matei și Tudor au aproape trei ani. Îi văd regulat, particip la deciziile importante pentru ei și sunt prezent în viața lor.
Ioana și cu mine nu știm dacă vom redeveni vreodată un cuplu. Dar știm că putem fi doi părinți care se respectă și care nu își mai ascund lucrurile importante.
Într-o zi, când îl ajutam pe Matei să deseneze, creionul i-a alunecat de pe masă.
M-am aplecat să-l ridic, iar el a râs.
— Iar a căzut!
I l-am întins și l-am privit cum începe să coloreze.
Un creion căzut pe covorul unui avion îmi adusese înapoi o parte din viață despre care nici măcar nu știam că există.
Nu puteam schimba cei doi ani pierduți. Dar puteam fi acolo pentru toți anii care urmau.
Și, de data aceasta, nu aveam de gând să lipsesc.