Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Costică a lăsat toporul lângă perete și și-a frământat mănușile între palme. În jurul nostru, oamenii cântau colinde, dar eu nu mai auzeam decât vocea lui.
— Tanti Paraschiva, eu sunt cel care vă aduce lemnele. În fiecare dimineață, înainte să plec la lucru.
Am rămas cu mâna pe spătarul unui scaun.
— Tu, Costică? Dar de ce n-ai venit să-mi spui?
— Pentru că Niculae m-a rugat să nu fac mare vorbă din asta. Și pentru că știam că n-ați fi primit ajutorul.
M-am uitat la toporul vechi, cu crestătura aceea pe care o cunoșteam atât de bine.
— Când ți-a dat omul meu toporul?
— Cu vreo lună înainte să moară. M-a chemat la el în magazie. Era slăbit, dar încă se încăpățâna să-și pregătească singur lemnele.
Costică s-a oprit și și-a dres glasul.
— Mi-a spus că dumneavoastră aveți dureri de spate și că vă este tot mai greu să cărați lemnele. M-a rugat ca, după ce el nu va mai fi, să trec din când în când pe aici și să vă ajut.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Niculae știa că o să rămân singură…
— Știa că fiul dumneavoastră lucrează departe și că nu poate veni în fiecare zi. Dar nu voia să vă îngrijorați.
Am tras un scaun și m-am așezat. Costică a rămas în picioare, neștiind dacă să continue.
— Spune-mi tot, băiete. Te rog.
— Păi trebuie să încep de mai demult. De când aveam douăzeci și unu de ani.
Mi-a povestit că, pe atunci, rămăsese fără serviciu. Tatăl lui murise, mama era bolnavă, iar oamenii din sat nu prea aveau încredere în el.
Costică fusese un tânăr retras, care nu vorbea mult și se încurca atunci când trebuia să explice ceva.
— Unii spuneau că sunt leneș. Alții că nu sunt bun de nimic. Dar Niculae m-a chemat într-o dimineață și m-a întrebat dacă vreau să învăț tâmplărie.
Mi-am amintit imediat. Niculae avusese un ucenic cu mulți ani în urmă, dar eu nu știusem niciodată prea multe despre viața lui.
— Tu erai băiatul acela care venea la atelier?
— Eu eram, tanti Paraschiva. M-a învățat să țin rindeaua, să ascut fierăstrăul și să nu mă grăbesc când lucrez. Mi-a dat și bani, chiar dacă la început mai mult stricam decât făceam.
A zâmbit pentru prima dată.
— Îmi spunea mereu că un om nu trebuie judecat după cât vorbește, ci după ce face.
Am dus batista la ochi.
— Așa era Niculae al meu.
— După câțiva ani am început să lucrez singur. Mi-am reparat casa și am putut să am grijă de mama până când s-a stins. Dacă nu mă lua Niculae lângă el, nu știu cum m-aș fi descurcat.
Am privit mâinile bărbatului. Erau asprite de muncă, iar pe degete avea mici zgârieturi.
— Și tu ai ținut minte toate astea?
— Cum să uit? Dumnealui mi-a dat o șansă când alții nici nu mă primeau în curte.
Apoi mi-a explicat că în primele două ierni după moartea lui Niculae trecuse din când în când să verifice dacă aveam lemne pregătite. Fiul meu se ocupase de aprovizionare, iar eu încă reușeam să le car singură.
În decembrie, mă văzuse într-o dimineață încercând să ridic un braț de lemne din magazie. Mă oprisem de două ori pe alee, ca să-mi trag sufletul.
— Atunci mi-am amintit ce îi promisesem. A doua zi am venit mai devreme și v-am pus lemnele lângă ușă.
— Dar de ce înainte să se lumineze?
— Plec la lucru pe la șase. Și m-am gândit că, dacă nu mă vedeți, n-o să vă simțiți datoare să-mi dați bani.
Am clătinat din cap.
— Măcar puteai să-mi spui că ești tu. Eu am crezut că vine Dragoș noaptea!
Costică a zâmbit încurcat.
— Îmi pare rău că v-am pus pe gânduri.
— Și merele pe care le-am lăsat pe prag?
— Le-am luat. Le-am mâncat la lucru. Vă mulțumesc pentru ele.
Am început să râd printre lacrimi.
— Măi băiete, și eu mă întrebam cine îmi lasă bilețele!
Atunci Costică a scos din buzunar o bucată de hârtie împăturită.
— Mai am ceva. Niculae mi-a scris câteva rânduri când mi-a dat toporul. Le-am păstrat în cutia cu scule.
Mi-a întins hârtia. Scrisul soțului meu era apăsat și puțin tremurat.
“Costică, dacă poți, mai treci pe la Paraschiva când vine frigul. Ea o să spună că se descurcă, dar știu cât o dor mâinile și spatele. Nu trebuie să faci mai mult decât poți. Să nu uiți nici de casa ta.”
Am citit rândurile de două ori. Apoi am strâns hârtia la piept.
— Până și atunci se gândea la mine…
Costică a încuviințat.
— Așa era dumnealui. Dar să știți că nu vă ajut numai pentru că mi-a cerut. O fac și pentru că vreau.
În clipa aceea, mi-am dat seama că omul acesta își rupea din timpul lui în fiecare dimineață, deși avea propriile griji.
— Costică, tu ai familie?
— Am o soție și o fată de paisprezece ani. Stăm la casa mamei, pe care am reparat-o cât am putut.
— Și soția ta știe că vii la mine?
— Știe. Ea mi-a spus să vă las și un bilețel, ca să nu vă speriați.
M-am ridicat și i-am prins mâna.
— Atunci să veniți cu toții mâine la mine, la masa de Crăciun.
Bărbatul a făcut un pas înapoi.
— Nu trebuie, tanti Paraschiva. Noi nu pentru asta…
— Știu foarte bine pentru ce ai făcut-o. Tocmai de aceea vă invit. Nu ca să-ți plătesc lemnele, ci pentru că vreau să vă cunosc mai bine.
Costică a acceptat după ce i-am promis că nu voi pregăti o masă peste puterile mele.
În seara aceea, când m-am întors acasă, l-am sunat pe Dragoș.
— Mamă, ai aflat cine îți aduce lemnele?
— Am aflat. Costică, fostul ucenic al tatălui tău.
Fiul meu a rămas surprins.
— Costică? Nu știam că mai ține legătura cu voi.
I-am povestit totul, inclusiv despre hârtia lăsată de Niculae.
— Dragoș, eu nu ți-am spus niciodată cât de greu îmi este să car lemnele. Nu voiam să te îngrijorez.
— Mamă, tocmai asta mă supără. Eu îți cumpăr lemnele, dar nu m-am gândit că nu mai poți să le duci până la sobă.
— Nici eu nu voiam să recunosc.
— După sărbători găsim pe cineva care să te ajute regulat. Nu putem lăsa totul pe Costică.
— Așa să facem, mamă. Dar să vorbim întâi și cu el. Poate are nevoie de lucru și îl putem plăti pentru ce face.
Dragoș a fost de acord.
A doua zi, Costică a venit cu soția lui, Mioara, și cu fiica lor. Au adus un cozonac și un borcan cu murături făcute în casă.
Am petrecut Crăciunul împreună. Le-am povestit despre Niculae, iar Costică ne-a spus întâmplări din atelier pe care nici eu nu le știam.
La un moment dat, fiica lui a observat fotografia soțului meu de pe perete.
— Tata ne-a povestit despre dumnealui. Spune că de la el a învățat meserie.
— Așa este, draga mea. Și mă bucur că l-ați cunoscut măcar din povești.
După Crăciun, Dragoș a venit acasă pentru câteva zile. A vorbit cu Costică și au stabilit ca acesta să mă ajute, contra unei plăți, cu pregătirea și aducerea lemnelor atunci când avea timp.
În plus, fiul meu a mutat o parte din lemne într-un loc acoperit, mai aproape de ușă, ca să nu mai fiu nevoită să traversez toată curtea.
— Mamă, dacă te doare spatele, mă suni. Nu mai aștepți să te vadă cineva chinuindu-te.
— Bine, Dragoș. Promit.
Înainte să plece, mi-a reparat și balamaua de la poartă, care scârțâia de luni întregi.
Primăvara, Costică a venit să mă ajute să curățăm magazia. Am găsit acolo câteva scânduri vechi, păstrate de Niculae pentru lucrări pe care nu mai apucase să le termine.
Costică le-a privit și m-a întrebat dacă poate face din ele o bancă pentru prispă.
— Să aveți unde să stați la soare, tanti Paraschiva.
Am acceptat, iar după două săptămâni mi-a adus o bancă simplă, dar frumos lucrată.
Pe partea de dedesubt, într-un loc ferit, crestase numele lui Niculae și anul în care o făcuse.
— Așa am învățat de la dumnealui, mi-a spus. Să nu las lemnul bun să se irosească.
Am trecut cu palma peste scândurile netede și am simțit că o parte din munca soțului meu rămăsese în casa noastră.
Vara aceea am stat de multe ori pe bancă, cu o ceașcă de ceai lângă mine. Uneori venea Mioara, alteori Costică trecea să vadă dacă am nevoie de ceva.
Nu mai eram singură cu toate grijile, dar nici nu așteptam ca altcineva să-mi ghicească nevoile.
Învățasem să cer ajutor.
Când a venit iarna următoare, lemnele erau deja pregătite în locul lor, iar eu știam cine avea să mă ajute să le aduc în casă.
Într-o dimineață geroasă, am deschis ușa și am găsit din nou o stivă de lemne lângă prag.
De data aceasta nu m-am mai întrebat cine le adusese.
Am zâmbit și am privit spre fotografia lui Niculae, așezată lângă fereastră.
— Ai avut grijă de mine și după ce ai plecat, omule. Dar să știi că acum am învățat să am și eu grijă de mine.
Am luat câteva lemne și am intrat să aprind focul.
Nu mai simțeam că fiecare iarnă trebuie dusă singură, cu încăpățânarea de a nu cere nimic.
Soțul meu nu-mi lăsase o avere și nici vreo casă mare. Îmi lăsase însă amintirea unui om care ajutase cândva un tânăr să-și câștige pâinea.
Iar tânărul acela nu uitase.
De fiecare dată când soba trosnea și casa se încălzea, îmi aminteam că un bine făcut la vremea lui poate rămâne în sufletul cuiva zeci de ani.
Și că, uneori, dragostea celor plecați dintre noi continuă prin oamenii pe care i-au învățat să fie buni.