Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihaela a luat caietul verde și a privit rândurile scrise cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe prima pagină era trecută o dată din decembrie, iar dedesubt făcusem câteva socoteli.
— Mamă, ce sunt sumele astea?
— Banii pe care încercam să-i strâng pentru bicicleta ta, maică. În fiecare săptămână puneam câte ceva deoparte.
Mihaela a citit în tăcere. Lângă fiecare sumă notasem ce reușisem să economisesc: din hainele pe care le coseam pentru vecine, din cumpărăturile făcute cu grijă și din lucrurile pe care le reparam în loc să le înlocuiesc.
— Dar aici ai tăiat totul cu o linie, a observat ea.
Am oftat.
— Atunci tatăl tău a rămas fără serviciu. Banii strânși pentru bicicletă s-au dus pe facturi și mâncare. N-am avut încotro.
Fiica mea a privit fotografia în care stătea în fața magazinului, lângă bicicleta roșie.
— Îmi amintesc ziua asta. Tata mi-a spus că poate o primesc la primăvară.
— Și eu am sperat. Dar au venit alte cheltuieli, iar bicicleta s-a vândut înainte să putem strânge din nou banii.
Mihaela a întors pagina. Acolo scrisesem o singură propoziție.
“Mihaela n-a mai întrebat de bicicletă. Cred că a înțeles că nu putem. Dar eu n-am să uit cât și-a dorit-o.”
Fiica mea a lăsat caietul în poală.
— Mamă, eu chiar uitasem cât de greu v-a fost atunci.
— Erai copil, maică. Nu trebuia să duci și tu grijile noastre.
— Dar tu ai ținut minte bicicleta asta aproape treizeci de ani?
— Am ținut minte că ți-ai dorit ceva și n-am putut să-ți ofer. Nu bicicleta în sine m-a durut, ci faptul că te-am văzut renunțând fără să te plângi.
Mihaela și-a șters ochii.
— Și acum ai vrut să-i cumperi lui Vlad bicicleta pe care n-am primit-o eu?
— Nu chiar așa. El are dorințele lui. Mi-a spus că bicicleta i-a rămas mică și m-am gândit să-i fac o bucurie. Dar când am auzit de excursie, mi s-a părut mai important să meargă cu ceilalți copii.
— Și ai dat aproape toate economiile pentru asta.
— Din plicul lui Vlad, da. Dar mai am și bani pentru cheltuielile mele. Nu mi-am lăsat facturile neplătite.
Mihaela a închis caietul.
— Mamă, nu vreau să crezi că trebuie să renunți la lucruri pentru tine ca să-i faci lui Vlad cadouri.
— Nici eu nu vreau asta. Dar îmi face plăcere să pun câte ceva deoparte pentru el.
A rămas câteva clipe tăcută, apoi a întrebat:
— Și de asta pui apă în șampon?
Am început să râd.
— Nu numai de asta, maică! Așa am făcut toată viața. Dacă mai rămâne puțin șampon în sticlă, de ce să-l arunc? Nu înseamnă că fiecare strop economisit se transformă în bani pentru Vlad.
— Știu. Dar eu vedeam numai flaconul acela și mă gândeam că te zgârcești fără motiv.
— Pentru mine nu e zgârcenie. E un obicei. Am crescut într-o casă unde nimic nu se arunca înainte să vezi dacă mai poate fi folosit.
Mihaela a privit spre dulapul în care păstram borcanele.
— Și eu am venit să-ți arunc lucrurile fără să te întreb…
— Asta m-a supărat cel mai tare, i-am spus. Nu că nu-ți plac obiceiurile mele, ci că ai hotărât tu ce trebuie să păstrez în casa mea.
Fiica mea a coborât capul.
— Ai dreptate, mamă. Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să-ți vorbesc așa.
Am întins mâna și i-am mângâiat obrazul.
— Nu vreau să te simți vinovată. Vreau doar să înțelegi că sunt încă în stare să hotărăsc singură cum îmi gospodăresc banii.
— Înțeleg. Dar promite-mi că, dacă ai nevoie de ceva, nu te lipsești doar ca să economisești pentru noi.
— Îți promit. Și tu promite-mi că nu mai intri în dulapurile mele ca să arunci lucruri fără să mă întrebi.
Mihaela a zâmbit.
— Promit.
Am pus caietul verde la loc, dar fotografia am lăsat-o pe comodă. Mihaela a luat-o din nou și a privit-o îndelung.
— Știi ceva, mamă? Eu nu-mi amintesc doar bicicleta pe care n-am primit-o. Îmi amintesc și cum îmi coseai rochițe din materialele rămase de la cliente.
— Vai, câte rochițe ți-am mai făcut!
— Și cum îmi reparai ghiozdanul, deși eu voiam unul nou.
— Păi era bun, maică! Doar fermoarul se stricase!
Am început să râdem amândouă.
În seara aceea, Mihaela a rămas mai mult decât de obicei. Am băut ceai și am povestit despre anii în care ea era mică, iar eu coseam până târziu ca să mai câștig câțiva lei.
Înainte să plece, mi-a spus că va discuta cu soțul ei despre excursia lui Vlad.
— Nu vreau să-ți dăm banii înapoi fără să te întrebăm, mamă. Știu că ai vrut să fie un cadou. Dar pe viitor, când e vorba despre cheltuieli mari pentru copil, hai să hotărâm împreună.
— Așa facem, maică. Nici eu n-ar fi trebuit să plătesc fără să vă spun.
A doua zi, Vlad m-a sunat.
— Mamaie, mama mi-a spus că tu ai plătit excursia!
— Da, puiule. Te bucuri?
— Foarte mult! Dar eu credeam că strângi bani pentru bicicleta mea.
Am zâmbit.
— Bicicleta mai poate aștepta. Acum să te bucuri de excursie și să ai grijă de lucrurile tale.
— Îți aduc ceva de acolo, mamaie!
— Nu trebuie să cheltuiești bani pentru mine. Adu-mi o vedere cu locurile pe care le vizitezi.
Vlad a promis că așa va face.
Excursia a venit la începutul lunii următoare. Băiatul s-a întors încântat, cu fotografii și povești despre locurile văzute împreună cu colegii.
În prima duminică după întoarcere, a venit la mine și mi-a întins o vedere.
Pe spate scrisese cu litere mari: “Mulțumesc, mamaie! A fost cea mai frumoasă excursie!”
Am pus vederea lângă fotografia veche a Mihaelei.
— Uite, maică, acum am două amintiri frumoase, i-am spus fiicei mele.
— Una cu bicicleta pe care n-am primit-o și una cu excursia pe care Vlad a făcut-o datorită ție.
— Și să știi că amândouă îmi sunt dragi.
Mihaela m-a îmbrățișat.
— Mamă, aș vrea să facem ceva împreună duminica viitoare. Numai noi două.
— Ce anume?
— Să ieșim la o plimbare și să bem o cafea undeva. Fără cumpărături, fără treburi, fără să ne grăbim.
Am acceptat bucuroasă.
Duminica următoare, ne-am întâlnit într-o cafenea mică. Am stat aproape două ore de vorbă, fără să ne uităm la ceas.
Mihaela m-a întrebat despre copilăria mea, despre anii de croitorie și despre lucruri pe care nu avuseserăm niciodată răgaz să le discutăm.
La un moment dat, m-a întrebat:
— Mamă, tu ce ți-ai dori să faci cu banii pe care îi economisești pentru tine?
M-am gândit puțin.
— Aș vrea să-mi schimb ochelarii de citit. Cei vechi nu mai sunt potriviți.
— Atunci hai să facem o programare la un control. Și merg cu tine să alegem o ramă care îți place.
— Bine, maică. Dar ochelarii îi plătesc eu.
Mihaela a început să râdă.
— Cum vrei tu, mamă!
În săptămâna următoare, am mers la consultație și mi-am comandat ochelari noi. Nu erau cei mai scumpi, dar erau potriviți pentru mine și îmi plăcea cum arătau.
Când am ajuns acasă, Mihaela a observat că pe raftul din baie era tot flaconul vechi de șampon.
— Mamă, încă îl mai ai?
— Îl mai folosesc o dată și după aceea îl arunc.
Fiica mea a zâmbit.
— Bine, mamă. Tu știi mai bine.
Nu mi-a mai ținut nicio lecție despre cât costă șamponul și nici nu a mai deschis dulapul de sub chiuvetă.
Au trecut câteva luni. Vlad a început să strângă și el bani pentru o bicicletă mai mare, iar părinții lui au hotărât să contribuie cu restul sumei când va fi pregătit să o cumpere.
Eu am continuat să-mi notez cheltuielile în caietul verde. Uneori puneam bani deoparte pentru nepot, alteori pentru lucrurile de care aveam eu nevoie.
Nu mi-am schimbat toate obiceiurile. Tot păstrez borcane, refolosesc pungile rezistente și repar hainele care mai pot fi purtate.
Dar am învățat să nu amân la nesfârșit lucrurile importante pentru mine.
Iar Mihaela a învățat că nu orice economie este semn de lipsă și că nu trebuie să-i fie rușine cu felul în care mama ei a învățat să se gospodărească.
Într-o după-amiază, când a venit să mă vadă, a găsit pe masă un borcan gol, spălat și pus la uscat.
— Mamă, pentru ce îl păstrezi pe acesta?
— Pentru dulceața de prune. O să-ți dau și ție câteva borcane la toamnă.
Mihaela a zâmbit.
— Atunci să nu-l arunci. Că vreau și eu dulceață!
Am râs amândouă.
Și m-am gândit că nu era nevoie să trăim la fel ca să ne înțelegem. Eu puteam să-mi păstrez obiceiurile, iar fiica mea putea să aibă altele.
Important era să nu ne mai judecăm una pe cealaltă pentru lucrurile mărunte.
Pentru că, dincolo de un flacon de șampon, de câteva borcane și de un caiet cu socoteli, era ceva ce nu se putea măsura în bani: grija pe care o purtam una alteia.