Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am scos din plic o foaie împăturită în patru. Recunoșteam scrisul lui Grigore, deși literele erau tremurate. Scrisese rândurile acelea când boala îl slăbise atât de tare, încât abia mai putea ține un pix.
Am început să citesc, cu tanti Zamfira lângă mine.
“Sevastița mea, dacă citești asta, înseamnă că eu am plecat înaintea ta. Te rog să nu cheltuiești bani pe care nu-i ai ca să le faci oamenilor o masă mare. Știu că o să vrei să fie totul frumos, dar eu am fost fericit cu tine și cu o farfurie de cartofi fierți. Nu vreau să rămâi datoare pentru mine.”
M-am oprit. Lacrimile îmi cădeau pe hârtie.
Mai jos, Grigore scrisese:
“Dacă cineva spune că n-ai făcut destul, să-ți amintești câte nopți ai stat lângă mine. Tu mi-ai dat mai mult decât aș fi putut cere vreodată. Acum vreau să ai grijă și de tine.”
Am strâns foaia la piept și am început să plâng.
— Tanti Zamfira, el știa… Știa că o să mă împrumut!
— Te cunoștea, maică. După patruzeci și doi de ani, știa că ai fi dat și ultimul leu ca să nu spună lumea ceva rău.
— Dar eu voiam să-l conduc frumos pe ultimul drum.
— Și l-ai condus. Numai că acum trebuie să te gândești și la zilele care vin.
Am privit sala aproape goală. Pe câteva mese mai rămăseseră pahare și farfurii, iar vecinele care mă ajutaseră începuseră să strângă.
— M-am împrumutat cu 3.500 de lei, am mărturisit. Nu știu cum o să-i dau înapoi din pensia mea.
Zamfira a oftat.
— De ce nu mi-ai spus cât îți lipsea?
— Pentru că nu voiam să cer ajutor. Toată viața ne-am descurcat singuri.
— Și acum crezi că trebuie să duci singură tot necazul?
N-am răspuns. M-am uitat din nou la scrisoare.
În clipa aceea, am înțeles că Grigore nu-mi cerea să renunț la pomenirea lui. Îmi cerea să nu mă pedepsesc pentru că nu aveam mai mulți bani.
Am împăturit hârtia și am pus-o în geantă.
— Hai să terminăm treaba, tanti Zamfira. Vreau să ajung acasă.
Am strâns împreună cu vecinele ce mai rămăsese. Mâncarea nefolosită a fost împărțită celor care ajutaseră, iar eu am luat câteva porții pentru zilele următoare.
Când am ieșit din căminul cultural, Rodica și Florentina stăteau lângă poartă.
Rodica s-a apropiat prima.
— Sevastița, putem să vorbim puțin?
M-am oprit. Eram atât de obosită, încât nu mai aveam putere pentru încă o ceartă.
— Spune, Rodico.
Femeia și-a frământat mâinile.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus. Am vorbit fără să mă gândesc.
— M-ai făcut să mă simt de parcă mi-aș fi bătut joc de pomenirea bărbatului meu.
Rodica a coborât privirea.
— Știu. Și n-am avut niciun drept să spun asta.
Florentina a intervenit:
— Nici eu n-am fost mai bună. Am spus că glumea, în loc să-i spun să se oprească.
Le-am privit pe amândouă.
— Nu vă cer să vă placă tot ce am pregătit. Dar Grigore a fost omul meu. Astăzi l-am îngropat. Nu era ziua în care să-mi numărați colacii.
Rodica a început să plângă.
— Ai dreptate, Sevastița. Te rog să mă ierți.
Nu le-am îmbrățișat și nici nu le-am spus că uitasem totul. Durerea era prea proaspătă.
— Vă aud, am răspuns. Dar acum vreau să merg acasă.
Am plecat sprijinită de brațul Zamfirei.
În seara aceea, când am intrat în casă, liniștea m-a lovit mai tare decât toate vorbele de la pomenire.
Fotoliul lui Grigore era lângă sobă. Papucii îi rămăseseră sub pat, iar pe cuier atârna încă haina pe care o purta când mergea la piață.
M-am așezat în fotoliul lui și am desfăcut din nou scrisoarea.
— Grigore, omule, de ce nu mi-ai spus toate astea cât erai aici?
Am plâns mult în seara aceea. Dar, înainte să mă culc, am luat un caiet și am scris toate datoriile și cheltuielile pe care le aveam.
Era pentru prima dată când mă uitam la cifre fără să încerc să le ascund de mine însămi.
A doua zi, tanti Zamfira a venit cu o sacoșă de pâine și câteva lucruri de la magazin.
— Sevastițo, am vorbit cu femeia de la care te-ai împrumutat. Mi-a spus că nu te grăbește, dar vrea să stabiliți cum îi dai banii înapoi.
— O să-i dau câte puțin în fiecare lună.
— Așa să faci. Dar să nu rămâi fără mâncare sau medicamente ca să plătești mai repede.
Am stabilit cu femeia care mă împrumutase o sumă lunară pe care o puteam achita din pensie, fără să-mi neglijez cheltuielile necesare.
După câteva zile, Rodica a venit la poarta mea.
Ținea în mână o sacoșă cu alimente.
— Sevastița, pot să intru?
Am ezitat, apoi am deschis poarta.
— Ce dorești?
— Am adus câteva lucruri. Și vreau să te întreb dacă ai nevoie de ajutor cu lemnele sau cu gospodăria.
— Rodico, nu trebuie să-mi aduci nimic ca să-ți cerți mai puțin conștiința.
Femeia a rămas nemișcată.
— Știu. Dar vreau să fac ceva folositor, nu doar să-mi cer iertare.
Am privit-o câteva clipe.
— Dacă vrei să mă ajuți, poți să-mi aduci medicamentele când mergi în oraș. Mie îmi este greu să fac drumul.
— Cu drag. Spune-mi ce ai nevoie.
Nu am devenit prietene peste noapte. Dar Rodica a început să treacă pe la mine când mergea după cumpărături, iar Florentina m-a ajutat într-o sâmbătă să fac ordine în curte.
Într-o după-amiază, Rodica mi-a mărturisit că și ea își pierduse mama cu câțiva ani înainte.
— Atunci m-am supărat pe niște rude care au criticat masa de pomenire. Și uite că am ajuns să fac același lucru.
Am privit-o surprinsă.
— Atunci știi cât de tare dor asemenea vorbe.
— Știu. Tocmai de aceea mi-e atât de rușine.
Am lăsat tăcerea să se așeze între noi.
— Rodico, nu vreau să mai vorbim despre sacoșele acelea. Vreau doar să nu mai judeci niciodată un om îndurerat după cât a pus pe masă.
— N-am să mai fac asta, Sevastița.
Au trecut câteva luni.
Am plătit datoria treptat, așa cum stabilisem. Uneori a fost greu, dar am reușit să-mi păstrez banii necesari pentru mâncare, medicamente și întreținerea casei.
Tanti Zamfira venea des să mă vadă. Stăteam împreună pe prispă și povesteam despre Grigore, despre tinerețea noastră și despre oamenii care nu mai erau.
Într-o zi, mi-a spus:
— Sevastițo, să știi că Grigore mi-a cerut un singur lucru când mi-a dat scrisoarea.
— Ce anume?
— Să nu te las să crezi că trebuie să dovedești lumii cât l-ai iubit.
Mi-am șters ochii.
— Și ai făcut ce ți-a cerut.
— Am făcut cât am putut, maică. Restul trebuie să faci tu.
La pomenirea de șase luni, am pregătit mult mai puțin. Am făcut colivă, am cumpărat câțiva colaci și am chemat la biserică oamenii care fuseseră apropiați de Grigore.
Nu m-am mai împrumutat și nu am mai încercat să mulțumesc pe toată lumea.
Rodica și Florentina au venit și ele. De data aceasta au întrebat cu ce mă pot ajuta înainte să înceapă pregătirile.
După slujbă, am împărțit colacii și am stat câteva minute lângă mormântul soțului meu.
— Grigore, anul acesta am făcut cum mi-ai scris, am șoptit. Atât cât am putut.
Am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem de la moartea lui.
Când s-a împlinit un an, datoria era achitată. Nu aveam bani mulți, dar nu mai datoram nimănui nimic pentru înmormântare.
Am păstrat scrisoarea lui Grigore într-un sertar, lângă fotografiile noastre de la nuntă.
Uneori o recitesc, mai ales când mă apucă dorul de el.
Îmi amintește că patruzeci și doi de ani de căsnicie nu pot fi măsurați în porții de sarmale, în colaci sau în sacoșe de pomană.
Îi sunt recunoscătoare tanti Zamfirei pentru că m-a apărat atunci când eu nu mai aveam putere. Iar pe Rodica și Florentina le-am iertat în timp, după ce am văzut că regretul lor nu rămăsese doar la vorbe.
Dar cel mai important lucru l-am învățat din scrisoarea soțului meu.
Nu trebuie să-mi pun viața în primejdie financiară ca să demonstrez cât am iubit un om. Dragostea aceea se vede în anii trăiți împreună, în grija purtată la boală și în felul în care îi păstrez amintirea.
Iar când cineva mă întreabă astăzi dacă pomenirea lui Grigore a fost destul de bogată, îi răspund liniștită:
— A fost făcută cu tot ce am putut și cu toată dragostea mea. Pentru omul meu, asta ar fi fost de ajuns.