Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apropiat fotografia de fereastră, ca să o văd mai bine. Mama stătea lângă soba verde, îmbrăcată cu rochia ei de casă, iar eu, la zece ani, zâmbeam cu obrajii roșii de ger. În mâinile mamei se afla o păpușă cu rochie albastră, pe care o recunoșteam după părul împletit din fire de lână.
— Sorana, păpușa asta era a mea! am șoptit.
Fiica mea s-a apropiat.
— Nu mi-ai povestit niciodată despre ea.
— Pentru că am crezut că s-a pierdut. Am căutat-o ani întregi.
M-am așezat pe marginea patului vechi și am desfăcut scrisoarea mamei.
“Florica mea, dacă ai găsit cutia, înseamnă că te-ai întors lângă soba copilăriei tale. Am păstrat aici câteva lucruri pe care n-am avut curajul să le arunc. Poate că acum o să înțelegi de ce.”
Am simțit că mi se strânge inima.
Îmi aminteam păpușa aceea foarte bine. Mama o făcuse din bucăți de material rămase de la hainele pe care le cosea pentru vecine.
Nu avea ochi de sticlă și nici păr adevărat. Avea doi nasturi negri, o gură cusută cu ață roșie și o rochiță albastră, cu un șorțuleț alb.
Dar pentru mine fusese cea mai frumoasă păpușă din lume.
Într-o iarnă, când aveam unsprezece ani, păpușa dispăruse. O căutasem prin dulapuri, sub pat și în lada cu haine.
Mama îmi spusese atunci că probabil o rătăcisem când veniseră copiii vecinilor la joacă.
Plânsesem câteva seri, apoi, încetul cu încetul, încetasem să mai întreb de ea.
Acum, după aproape cincizeci de ani, o vedeam din nou în fotografie.
— Dar de ce a păstrat mama poza asta? am murmurat.
Am continuat să citesc.
“Știu că te-ai supărat când a dispărut păpușa. Nu ți-am spus adevărul atunci și îmi pare rău. Nu o pierduseși. Eu am luat-o ca să o repar.”
Am ridicat privirea.
— Să o repare?
Sorana s-a așezat lângă mine.
— Citește mai departe, mamă.
“Într-o seară, am văzut că materialul de la un braț se rupsese și că umplutura începea să iasă. Am vrut să-i fac o rochie nouă și să-i schimb brațele. Dar în zilele acelea am primit mult de lucru la cusut, iar tatăl tău s-a îmbolnăvit. Am pus păpușa într-o cutie, ca să nu se strice mai rău.”
Mi-am amintit perioada aceea. Tata lipsise câteva săptămâni de la serviciu, iar mama cosea până târziu, ca să avem bani pentru gospodărie.
“Când am avut timp să o repar, tu crescuseși și nu te mai jucai cu păpușile. Am vrut să ți-o dau, dar mi-a fost teamă că nu o să te mai bucuri de ea. Așa că am păstrat-o.”
Am întors pagina cu mâinile tremurânde.
“În fiecare iarnă, când făceam curățenie, o scoteam din cutie și îmi aminteam de tine, cum veneai înghețată de la săniuș și te așezai lângă sobă cu păpușa în brațe. Pentru mine, păpușa aceea a rămas amintirea fetiței mele.”
Am început să plâng.
— Sorana, mama a păstrat-o pentru că îi era dor de mine când eram mică.
Fiica mea m-a cuprins pe după umeri.
— Și unde este păpușa acum?
Am privit din nou în cutia de tablă. Sub fotografii se afla o cheie mică, prinsă cu o sfoară.
Pe o bucată de hârtie era scris: “Lada de sub pat.”
M-am ridicat și m-am apropiat de patul vechi, acoperit cu o cuvertură țesută.
Sub el se afla o ladă joasă de lemn, pe care nu o mai deschisesem de când trăia mama.
Am tras-o afară împreună cu Sorana.
Cheia s-a potrivit în încuietoare.
Când am ridicat capacul, am simțit mirosul acela de pânză veche și lavandă uscată.
Deasupra câtorva ștergare împăturite se afla păpușa mea.
Avea aceeași rochie albastră, aceiași nasturi negri și părul împletit din fire de lână.
Dar brațele erau cusute din nou, iar pe marginea rochiei mama adăugase o dantelă albă.
Am luat-o în brațe și am rămas nemișcată.
— Doamne, mamă… Ai păstrat-o atâția ani!
Sorana s-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Parcă te văd pe tine când erai copil.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Și eu parcă o văd pe bunica ta stând la mașina de cusut.
Ne-am așezat amândouă lângă sobă, iar eu i-am povestit despre iernile copilăriei mele.
Despre săniile de lemn, despre mănușile ude și despre cum mama mă certa în fiecare seară că stăteam prea mult afară.
— Și chiar puneai mâinile înghețate pe sobă? m-a întrebat Sorana.
— Încercam mereu, dar mama mă oprea. Îmi spunea să mă încălzesc încet, ca să nu mă frig.
— Și tu o ascultai?
— Numai până a doua zi, când mă întorceam iar înghețată de la săniuș!
Am râs amândouă.
Apoi Sorana a privit soba verde.
— Mamă, eu nu vreau să dărâmăm casa asta.
— Nici eu nu vreau, fata mea. Dar acoperișul trebuie reparat, iar soba trebuie verificată. Nu putem lăsa totul așa.
— Atunci hai să vedem cât ne costă. Poate reușim să păstrăm măcar camera aceasta.
În zilele următoare, am chemat un meșter să verifice acoperișul și un sobar să vadă dacă soba mai putea fi folosită în siguranță.
Am aflat că acoperișul avea nevoie de câteva reparații, dar structura casei era încă bună.
Soba avea o placă desprinsă și trebuia curățată și verificată înainte să facem focul în ea.
Nu era nevoie să o dărâmăm.
— Mamă, o păstrăm! a spus Sorana bucuroasă.
Am hotărât să reparăm casa treptat, fără să facem cheltuieli pe care nu ni le permiteam.
Sorana și soțul ei au venit în câteva weekenduri să ne ajute. Am curățat curtea, am reparat gardul și am aerisit camerele.
Eu am spălat perdelele vechi și am așezat la loc cuvertura țesută de mama.
Păpușa am dus-o acasă la mine, unde am curățat-o cu grijă și am pus-o într-o vitrină, lângă fotografia din copilărie.
Într-o seară, Sorana a venit cu fiica ei, Ilinca, de opt ani.
Fetița s-a oprit în fața vitrinei.
— Bunico, cine a făcut păpușa asta?
— Străbunica ta, Anuța.
— E foarte frumoasă! Pot să o țin puțin?
Am scos păpușa și i-am dat-o cu grijă.
Ilinca a mângâiat rochița albastră.
— De ce are nasturi în loc de ochi?
— Pentru că pe vremea aceea nu găseai orice în magazine. Străbunica a făcut-o din ce avea prin casă.
— Și tu te jucai cu ea?
— În fiecare zi. O luam și lângă sobă, când veneam de la săniuș.
Ilinca a zâmbit.
— Aș vrea să văd și eu soba aceea.
Am promis că o vom duce când terminăm reparațiile.
În decembrie, casa era din nou pregătită să ne primească.
Nu o transformaserăm într-o locuință modernă. Păstraserăm mobilierul vechi, covorul țesut și soba de teracotă verde.
Într-o sâmbătă cu zăpadă, am mers acolo împreună cu Sorana, ginerele meu și Ilinca.
Sobarul verificase instalația, iar noi am făcut pentru prima dată după mulți ani focul în sobă.
Am stat cu toții în cameră, ascultând trosnetul lemnelor.
Ilinca s-a apropiat de sobă și a întins mâna.
— Bunico, pot să pun palma aici?
Am prins-o ușor de încheietură.
— Nu pune mâna direct pe teracotă, draga mea. E fierbinte. Stai aproape și încălzește-te încet.
M-am oprit brusc.
Spusesem aproape aceleași cuvinte pe care mama mi le spusese în iarna lui 1976.
Sorana m-a privit și a zâmbit.
— Mamă, exact așa vorbea bunica?
Am încuviințat, cu ochii umezi.
— Exact așa.
În seara aceea am copt câteva mere și am stat la povești până târziu.
Ilinca ne-a rugat să-i povestim cum era viața când eram copii, iar eu i-am vorbit despre iernile cu zăpadă mare, despre săniile de lemn și despre părinții mei.
La plecare, am rămas câteva clipe singură lângă sobă.
Am privit teracota verde și mi-am amintit de mama, cu șorțul ei înflorat, și de tata, care aducea lemne din magazie.
Nu mai erau acolo, dar pentru prima dată după mulți ani nu am simțit că locul acela era doar o casă goală.
Era casa în care fusesem iubită, certată cu blândețe, îngrijită și așteptată în fiecare seară.
Am atins ușor marginea rece a unei plăci de teracotă, după ce focul se stinsese și soba se răcise.
— Mamă, am găsit păpușa. Și am înțeles de ce ai păstrat-o.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Nu pot să mă întorc în copilărie, dar pot să le povestesc nepoților mei cum era atunci. Și pot să păstrez ce ai făcut cu mâinile tale.
Am stins lumina și am ieșit în curte.
Afară ningea liniștit, iar Ilinca mă aștepta lângă poartă, cu căciula trasă peste urechi.
— Bunico, mai venim aici?
— Sigur că da, draga mea.
— Și o să-mi mai povestești despre străbunica?
Am luat-o de mână.
— O să-ți povestesc de fiecare dată când vrei.
Am plecat spre casă cu inima mai ușoară.
Înțelesesem că nu puteam aduce înapoi anii copilăriei și nici oamenii pe care îi pierdusem. Dar puteam păstra poveștile lor, lucrurile făcute cu dragoste și locurile în care trăiserăm împreună.
Iar soba aceea verde, care îmi încălzise cândva mâinile înghețate, avea să încălzească din nou serile familiei noastre.
Nu pentru că timpul s-ar fi întors înapoi, ci pentru că amintirile mamei mele găsiseră, în sfârșit, drumul către o nouă generație.