Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Oana a rămas cu scrisoarea în mâini, iar eu m-am sprijinit de marginea comodei. Aproape cincizeci de ani ascunsesem fotografia Steluței, dar nu știusem niciodată ce scrisese în plicul lăsat pentru fiica mea.
— Citește mai departe, Oana, am rugat-o. Te rog să-mi spui ce scrie.
Fiica mea a tras aer în piept și a început să citească.
“Dragă Oana, când vei fi destul de mare să înțelegi, poate mama ta îți va da această scrisoare. Nu vreau să-ți fac rău și nici să te îndepărtez de părinții tăi. Vreau doar să știi că, într-o noapte de iarnă, am avut norocul să te țin în brațe și să te ajut să ajungi la spital.”
Oana s-a oprit și m-a privit.
— Mamă, de ce spune că a avut norocul să mă țină în brațe?
— Pentru că te iubea, fata mea. Te cunoscuse de când te-am adus acasă de la maternitate.
— Dar tu mi-ai spus că a venit doar să te ajute când aveam febră.
— Așa am crezut că trebuie să-ți povestesc. Acum citește tot.
Oana a continuat.
“Mama ta era speriată și nu avea pe cine să cheme. Tatăl tău era la serviciu, iar tu aveai febră mare și respirai greu. Am alergat la un vecin care avea mașină și l-am rugat să ne ducă la spital. Pe drum te-am ținut în brațe, în timp ce mama ta încerca să te liniștească.”
Mi-am amintit noaptea aceea. Gerul, scările blocului, paltonul Steluței aruncat peste cămașa de noapte și spaima că aș putea să-mi pierd copilul.
“La spital, medicii te-au preluat imediat. Mama ta a rămas lângă tine, iar eu am așteptat pe coridor până dimineața. Nu am făcut nimic extraordinar. Am făcut ce sper că ar face orice om când vede un copil bolnav.”
Oana și-a șters ochii.
— Mamă, femeia asta chiar a fost lângă tine toată noaptea?
— Da. Și când eu nu mai puteam să vorbesc de frică, ea întreba medicii ce se întâmplă.
— Atunci de ce ai lăsat-o să plece din viața noastră?
Am coborât privirea.
— Pentru că am fost lașă, Oana. Nu există un răspuns mai frumos.
Fiica mea a întors ultima pagină.
“Nu știu ce ți se va spune despre mine. Am fost acuzată că am luat bani din casa părinților tăi, dar nu am făcut asta. Am plecat pentru că nu mai puteam locui lângă oameni care mă priveau ca pe o hoață. Dacă vei citi vreodată aceste rânduri, să știi că nu am avut nimic împotriva ta sau a mamei tale. Îți doresc să crești sănătoasă și să ai parte de oameni buni.”
La sfârșit era semnătura Steluței și aceeași adresă scrisă pe spatele fotografiei.
Oana a împăturit scrisoarea.
— Mamă, ea nici măcar nu știa că tu descoperiseși adevărul despre bani.
— Nu știa. Când am găsit chitanța, plecase deja din bloc.
— Dar aveai adresa ei.
— Da.
— Și n-ai căutat-o niciodată?
Am clătinat din cap.
— Mi-era rușine. Apoi au trecut anii și mi-am spus că poate și-a refăcut viața și nu vrea să mai audă de noi.
Oana s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Afară începuseră artificiile. Era miezul nopții, dar niciuna dintre noi nu se gândea la Anul Nou.
— Mamă, eu nu pot să mă prefac că n-am citit scrisoarea asta.
— Nici nu-ți cer.
— Vreau să o găsim pe Steluța. Dacă mai trăiește, vreau să-i mulțumesc.
Am simțit o teamă veche ridicându-se din nou în mine.
— Și dacă nu vrea să ne vadă?
— Atunci îi respectăm hotărârea. Dar măcar să știe că am aflat adevărul.
În noaptea aceea am vorbit până aproape de trei dimineața. I-am povestit Oanei tot ce îmi aminteam despre Steluța, despre vecinii noștri și despre cearta care ne despărțise.
Soțul meu, Dumitru, cheltuise banii pe o reparație a motocicletei, fără să-mi spună. Când observasem lipsa lor, el o acuzase pe Steluța, fiindcă intrase în apartament să-mi aducă medicamente.
Eu găsisem chitanța câteva zile mai târziu. Îl confruntasem, iar el recunoscuse, dar refuzase să-și ceară iertare.
— Mi-a spus să las lucrurile așa, am mărturisit. Și eu l-am ascultat.
— Tata a greșit grav, mamă. Dar și tu ai avut de ales.
— Știu. Asta m-a durut cel mai mult în toți anii aceștia.
După sărbători, Oana a început să caute informații despre Steluța. Adresa de pe fotografie nu mai era de actualitate, dar am găsit într-un carnețel vechi numele ei de familie: Munteanu.
Am întrebat câțiva foști vecini, iar unul dintre ei își amintea că Steluța se mutase la o soră, într-o altă localitate.
După aproape trei săptămâni, Oana a reușit să ia legătura telefonic cu o nepoată a Steluței.
Femeia i-a confirmat că mătușa ei trăia și avea acum 78 de ani.
Când am auzit vestea, am început să tremur.
— Oana, dacă mă urăște?
— Nu știm ce simte, mamă. Dar putem să-i cerem voie să vorbim cu ea.
Nepoata i-a transmis Steluței cine o căuta. După două zile, am primit răspunsul.
Steluța accepta să ne întâlnim.
Am mers împreună cu Oana într-o duminică, la începutul lunii februarie.
Steluța locuia într-o casă mică, îngrijită, cu o curte plină de pomi fructiferi. Ne-a deschis ușa o femeie înaltă, cu părul alb și ochii căprui.
Am recunoscut-o imediat.
— Steluța…
Femeia m-a privit câteva clipe.
— Smaranda. Au trecut mulți ani.
— Prea mulți, am șoptit.
Ne-a poftit în casă. Oana s-a prezentat și i-a arătat fotografia.
Steluța a zâmbit trist.
— Vai, ce mică erai! Aveai obrajii rotunzi și nu voiai să stai deloc în pătuț.
Oana s-a așezat lângă ea.
— Am citit scrisoarea dumneavoastră. Vreau să vă mulțumesc pentru ce ați făcut atunci.
Steluța i-a prins mâna.
— Nu trebuie să-mi mulțumești, draga mea. Mă bucur că ai crescut și că ești bine.
Am simțit că nu mai puteam amâna.
— Steluța, am venit să-ți cer iertare.
Femeia și-a retras încet mâna de pe masă.
— Pentru acuzația lui Dumitru?
— Și pentru tăcerea mea. Am aflat că el cheltuise banii. Am găsit chitanța. Dar n-am avut curajul să spun adevărul.
Steluța m-a privit lung.
— Ai știut?
— Da. La câteva zile după ce ai plecat.
— Și m-ai lăsat să trăiesc cu rușinea aceea?
Am început să plâng.
— Da. Și n-am nicio scuză.
În cameră s-a făcut liniște.
Steluța s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră.
— Smaranda, eu n-am plecat doar din cauza lui Dumitru. Am plecat fiindcă tu nu m-ai apărat. Eu te consideram prietena mea.
Cuvintele ei m-au durut, dar știam că avea dreptate.
— Am fost o prietenă rea, am spus. Nu pot schimba ce-am făcut. Pot doar să-ți spun adevărul acum.
Steluța a rămas câteva clipe cu spatele la noi.
— Știi ce m-a durut cel mai mult? Că după noaptea aceea de la spital eu credeam că suntem ca două surori.
— Și eu simțeam la fel. Dar m-am lăsat condusă de frică.
Femeia s-a întors.
— Nu pot să spun că am uitat. Și nici că te iert pe loc. Dar mă bucur că ai venit să recunoști.
Am încuviințat.
— Îți mulțumesc că ne-ai primit.
Oana a scos din geantă fotografia veche.
— Aș vrea să vă întreb ceva. De ce ați făcut fotografia aceea?
Steluța a zâmbit.
— La câteva săptămâni după ce te-ai întors din spital, mama ta m-a rugat să te țin în brațe pentru o poză. Voia să aibă o amintire cu omul care o ajutase într-o noapte atât de grea.
Am închis ochii. Îmi aminteam acum ziua aceea. Un vecin ne făcuse fotografia în curtea blocului.
— Și de ce mi-ați lăsat scrisoarea? a întrebat Oana.
— Pentru că, atunci când am plecat, nu știam ce o să auzi despre mine când vei crește. Nu voiam să mă ții minte ca pe o femeie care furase din casa voastră.
Oana a privit-o cu ochii umezi.
— Eu vă voi ține minte ca pe femeia care ne-a ajutat când aveam cea mai mare nevoie.
Steluța a început să plângă.
Am rămas la ea aproape două ore. Ne-a povestit că lucrase mulți ani la o croitorie, că nu se recăsătorise și că acum era ajutată de nepoata ei.
La plecare, Oana i-a cerut voie să o mai sune.
— Sigur că da, draga mea. Mi-ar face plăcere.
Eu nu am îndrăznit să cer același lucru.
Dar Steluța s-a apropiat de mine.
— Smaranda, dacă vrei să mai vorbim, poți să mă suni și tu. Numai să nu te aștepți să fie totul ca înainte.
— Nu mă aștept. Îți mulțumesc pentru șansa asta.
În lunile următoare, Oana a ținut legătura cu Steluța. O suna din când în când și îi trimitea fotografii cu familia ei.
Eu am început să-i scriu câte o felicitare la sărbători. Mai târziu, am prins curaj și am sunat-o.
Nu ne-am prefăcut că trecutul dispăruse. Uneori vorbeam despre lucrurile care ne duruseră, alteori despre viața de acum.
Într-o zi, Steluța mi-a spus:
— Smaranda, eu nu mai vreau să-mi petrec anii care mi-au rămas gândindu-mă numai la ce s-a întâmplat atunci.
— Nici eu. Dar nu vreau să uiți că îmi pare rău.
— Știu. Acum vreau să văd ce putem face cu timpul pe care îl mai avem.
Am început să ne vizităm din când în când. Nu am devenit din nou prietenele nedespărțite de altădată, dar între noi s-a așezat o liniște pe care n-o mai crezusem posibilă.
La Revelionul următor, Oana a venit din nou la mine. De data aceasta, înainte să deschid Biblia, am așezat fotografia Steluței într-o ramă, pe comodă.
— Mamă, nu o mai ții ascunsă? m-a întrebat fiica mea.
— Nu, fata mea. Nu mai am de ce să ascund omul care ne-a făcut un bine.
Oana m-a îmbrățișat.
— Mă bucur că mi-ai spus adevărul, chiar dacă a fost greu.
— Ar fi trebuit să ți-l spun cu mulți ani în urmă.
— Important este că acum știm și că Steluța a avut ocazia să spună și ea ce a simțit.
Înainte de miezul nopții, am sunat-o împreună.
— La mulți ani, Steluța! i-am spus.
— La mulți ani, Smaranda! Să aveți sănătate și liniște.
După ce am închis telefonul, am privit fotografia de pe comodă.
Aproape cincizeci de ani o ținusem ascunsă între paginile Bibliei, de parcă, dacă nu o vedea nimeni, puteam ascunde și greșeala mea.
Dar adevărul nu dispăruse niciodată. Rămăsese acolo, împreună cu amintirea unei femei care mă ajutase într-o noapte în care eram disperată.
Am înțeles târziu că recunoștința nu înseamnă doar să mulțumești cuiva când îți face un bine. Înseamnă și să ai curajul să-l aperi atunci când este nedreptățit.
Eu nu avusesem acel curaj la vremea potrivită.
Dar măcar acum nu mai lăsam tăcerea să vorbească în locul meu.