Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sabina a rămas în mijlocul bucătăriei mele, cu telefonul strâns în mână. Cei doi cozonaci aduși de ea încă erau calzi, dar femeia părea să fi uitat cu totul de ei.
— Olimpio, aseară am auzit ceva ce nu trebuia să aud, mi-a spus încet.
— Ce anume, Sabino?
— Fiul meu, Laurențiu, m-a sunat să mă întrebe dacă am terminat pregătirile. Credea că închisese telefonul, dar convorbirea a rămas deschisă.
Am tras un scaun pentru ea.
— Și ce ai auzit?
Sabina s-a așezat și și-a șters ochii.
— Îi spunea soției lui că nu mai vrea să vină la mine de Crăciun. Că s-a săturat să mă vadă obosită, alergând după toată lumea, și că în fiecare an se simte vinovat fiindcă nu poate să mă ajute.
Am rămas surprinsă.
— Dar asta nu înseamnă că nu te iubește.
— Știu. Numai că apoi a spus că ar fi mai bine să plece undeva cu copiii și să-mi spună că au rezervat o vacanță. Așa credea că nu mă mai pune să muncesc pentru ei.
Am privit-o nedumerită.
— Adică vacanța a fost doar o scuză?
— Da. Au hotărât să petreacă sărbătorile acasă la ei. Dar mie mi-au spus că pleacă, ca să nu mai pregătesc nimic.
Sabina a început să plângă.
— Olimpio, eu nu mă supăram dacă îmi spuneau să nu mai gătesc. Aș fi stat cu ei și cu o farfurie de cartofi pe masă. Dar să mă mintă că pleacă în vacanță, numai ca să nu vină…
M-am așezat lângă ea.
— Sabino, poate Laurențiu a crezut că te protejează.
— Dar eu nu de oboseală mă tem. Mă tem de liniștea din casă, când nu mai vine nimeni.
Am privit cei șase cozonaci despre care îmi povestise. Îi pregătise cu dragoste pentru oameni care nu aveau să-i guste.
— Știi ceva? i-am spus. Astăzi nu mai plângem niciuna pentru cozonaci. Tu rămâi aici și petrecem Crăciunul împreună.
Sabina a clătinat din cap.
— Nu vreau să te încurc.
— M-ai salvat de la o rușine culinară, femeie! Dacă nu veneai tu, le dădeam nepoților mei cozonaci cu care puteau să bată cuie!
Sabina a început să râdă printre lacrimi.
— Hai, Olimpio, că nu erau chiar așa de răi!
— Ba erau! Uite unul, dacă vrei să te convingi.
Am ridicat cozonacul meu nereușit și l-am lovit ușor de fundul tăvii. S-a auzit un zgomot sec.
Sabina a izbucnit în râs.
— Doamne, femeie, ai dreptate! Ăsta nu mai e cozonac, e material de construcții!
Am râs amândouă, iar pentru câteva clipe am uitat de supărările noastre.
După ce ne-am liniștit, am pus cozonacii ei pe un platou și am început să pregătim restul mesei.
Sabina m-a ajutat să așez farfuriile, să încălzesc sarmalele și să pregătesc salata de boeuf.
La un moment dat, mi-a spus:
— Olimpio, eu n-am mai gătit cu cineva de ani buni. De când a murit bărbatul meu, fac totul singură.
— Nici eu n-am mai avut pe cineva lângă mine în bucătărie de multă vreme. Petrică al meu mă ajuta mereu să sparg nucile pentru cozonaci.
— Al meu gusta umplutura și spunea că mai trebuie zahăr, chiar dacă era destul!
Am început să povestim despre soții noștri, despre copiii care crescuseră și despre sărbătorile de altădată.
Pe la prânz, a sunat soneria.
Era Nicoleta, fiica mea, împreună cu soțul ei și cei doi copii.
Miruna a intrat prima.
— Mamaie, miroase a cozonac!
Am zâmbit și am arătat spre Sabina.
— Anul acesta avem o ajutoare de nădejde. Doamna Sabina a făcut cozonacii.
Fetița s-a apropiat de vecina mea.
— Mulțumesc! Sunt cu nucă și cacao?
— Cu multă nucă și cacao, exact cum vă plac vouă.
Tudor a privit platoul.
— Mamaie, dar cozonacii tăi unde sunt?
Am oftat teatral.
— Ai mei au avut o mică problemă cu drojdia.
— Adică?
— Adică, dacă îi puneam pe masă, trebuia să vă dau și un ciocan ca să-i tăiați!
Copiii au început să râdă.
Miruna m-a îmbrățișat.
— Nu-i nimic, mamaie! Mie îmi place și prăjitura ta cu mere.
Am simțit cum mi se încălzește inima.
Toată dimineața mă chinuisem cu gândul că nepoții vor fi dezamăgiți. Dar ei se bucurau că eram împreună.
La masă, Sabina a stat lângă mine. La început era stingheră, dar copiii au început să-i pună întrebări despre cozonaci.
— Cât trebuie să frămânți aluatul? a întrebat Tudor.
— Până devine elastic și nu se mai lipește de mâini. Dar cel mai important este să ai drojdie bună!
Toți au început să râdă, iar eu am ridicat mâinile.
— Bine, bine, am înțeles! Anul viitor verific termenul de valabilitate!
După masă, Nicoleta m-a tras puțin deoparte.
— Mamă, doamna Sabina pare foarte tristă. S-a întâmplat ceva?
I-am povestit pe scurt despre fiul ei și despre sărbătoarea pe care urma să o petreacă singură.
— Ce păcat, a spus Nicoleta. Poate ar trebui să vorbească cu el.
— Și eu cred la fel. Dar nu vreau să mă amestec prea mult.
În timp ce noi discutam, telefonul Sabinei a început să sune.
Pe ecran apărea numele lui Laurențiu.
Sabina a privit telefonul câteva clipe, apoi a răspuns.
— Da, mamă?
— Mamă, Crăciun fericit! Ce faci?
— Sunt la Olimpia, vecina mea. M-a invitat la masă.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Dar credeam că stai acasă.
— Și eu credeam că veniți voi la mine.
Laurențiu a oftat.
— Mamă, ți-am spus că plecăm în vacanță.
Sabina a închis ochii.
— Laurențiu, știu că nu sunteți plecați. Am auzit aseară ce ai vorbit cu soția ta.
Am văzut cum i se înroșesc obrajii.
— Mamă, eu…
— Nu te cert, băiete. Dar trebuia să-mi spui adevărul. Dacă nu voiai să mai gătesc pentru voi, îmi spuneai. Eu nu vă aștept pentru mâncare.
Fiul ei a tăcut câteva clipe.
— Îmi pare rău, mamă. Am crezut că fac bine. Anul trecut ai fost atât de obosită după Crăciun, încât două zile abia te-ai ridicat din pat.
— Știu. Dar puteam să găsim altă soluție. Puteați să aduceți voi mâncarea sau să comandăm ceva. Important era să ne vedem.
— Ai dreptate. Am greșit că te-am mințit.
Sabina și-a șters ochii.
— Copiii ce fac?
— Sunt bine. Te-au întrebat de dimineață când mergem la tine.
— Și ce le-ai spus?
— Că ne vedem după Crăciun.
— Laurențiu, nu mai hotărî singur ce e bine pentru mine. Întreabă-mă și pe mine.
Fiul ei a promis că așa va face.
Înainte să închidă, i-a spus:
— Mamă, dacă ești de acord, venim mâine după-amiază. Aducem noi tot ce trebuie pentru masă. Tu să nu mai pregătești nimic.
Sabina a zâmbit printre lacrimi.
— Veniți, mamă. Dar să știi că am șase cozonaci făcuți. Din aceia tot trebuie să gustați!
După ce a închis telefonul, Sabina a rămas câteva clipe nemișcată.
— Olimpio, cred că uneori copiii noștri încearcă să ne ajute, dar uită să ne întrebe ce ne dorim.
— Așa este. Și noi facem la fel cu ei câteodată.
În seara aceea, Sabina a rămas la noi până târziu.
Am băut ceai, am ascultat colinde și am povestit despre Crăciunurile din copilărie.
Miruna s-a așezat lângă Sabina și a întrebat-o dacă poate veni într-o zi să învețe să facă cozonaci.
— Cu mare drag, draga mea! Dar o aducem și pe mamaia ta, să verificăm împreună drojdia!
Am râs cu toții.
A doua zi, Laurențiu a venit cu familia la Sabina. I-a adus flori, iar copiii au îmbrățișat-o imediat.
Mi-a povestit mai târziu că au stat de vorbă multă vreme. Au hotărât ca, de sărbătorile următoare, să stabilească împreună cine pregătește mâncarea și unde se întâlnesc, fără promisiuni făcute din obligație.
Sabina i-a spus fiului ei că nu are nevoie de mese bogate, ci de timp petrecut împreună.
Laurențiu i-a promis că va veni mai des, chiar și pentru o simplă cafea.
În săptămânile următoare, eu și Sabina am început să ne vizităm aproape zilnic.
Uneori beam cafeaua la mine, alteori la ea. Mai schimbam câte o rețetă, ne ajutam cu cumpărăturile și povesteam despre lucruri pe care nu avuseserăm niciodată timp să ni le spunem.
Într-o zi, Sabina a venit cu un caiet vechi de rețete.
— Olimpio, uite rețeta mea de cozonac. Ți-o dau și ție.
Am privit-o suspicioasă.
— Ești sigură? După ce ai văzut ce am făcut anul trecut?
— Tocmai de aceea! Anul viitor îi facem împreună.
Am acceptat imediat.
La Crăciunul următor, ne-am trezit amândouă devreme și am pregătit aluatul în bucătăria mea.
Sabina a adus drojdia proaspătă, iar eu am pregătit nuca și cacaoa.
Am frământat, am povestit și am râs până ne-au durut obrajii.
De data aceasta, cozonacii au crescut frumos și au ieșit rumeni, cu umplutură din belșug.
Când au venit nepoții, Miruna a alergat direct în bucătărie.
— Mamaie, anul acesta nu mai sunt tari ca niște cărămizi?
Am ridicat un cozonac și i-am arătat cât era de pufos.
— Nu, puiule. Anul acesta avem și drojdie bună, și două bucătărese!
Sabina a râs și a îmbrățișat-o pe fetiță.
În ziua aceea, la masa noastră au stat și Laurențiu, soția lui și copiii lor. Nu mai eram două vecine care se salutau în grabă pe scară, ci două femei care descoperiseră cât de mult contează să ai pe cineva aproape.
Privindu-i pe toți, mi-am amintit de dimineața în care plânsesem pentru doi cozonaci nereușiți.
Atunci crezusem că îmi stricase tot Crăciunul o drojdie expirată.
Dar tocmai întâmplarea aceea o adusese pe Sabina în casa mea și ne ajutase să înțelegem că nu trebuie să trecem singure prin sărbători doar pentru că soții noștri nu mai sunt.
Am învățat că nepoții nu au nevoie de cozonaci perfecți ca să se simtă iubiți. Au nevoie de bunici care să-i primească bucuroși, de povești spuse la masă și de oameni care să râdă împreună.
Iar Sabina a învățat că poate să le spună copiilor ei ce își dorește, fără să se teamă că îi împovărează.
De atunci, când cineva mă întreabă care este secretul cozonacilor mei, răspund râzând:
— Drojdia proaspătă ajută, dar cel mai bine cresc când ai cu cine să-i împarți.