Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu fotografia în mână, uitându-mă la cuvintele scrise pe spatele ei. Recunoșteam scrisul soțului meu, Traian, deși trecuseră nouă ani de când îl pierdusem.
“Rodica și Aurica, două femei care se ceartă din orice, dar care nu știu câtă nevoie au una de cealaltă. Să nu le lase Dumnezeu singure.”
Am citit rândurile de două ori.
— Corina, de ce a scris Traian așa ceva?
Nepoata Auricăi a tras un scaun și s-a așezat lângă mine.
— Pentru că unchiul Traian știa ceva ce dumneavoastră nu știați. Mătușa mi-a povestit cu mult timp în urmă.
Am strâns fotografia între degete.
— Ce anume?
— În ultimele luni înainte să moară, soțul dumneavoastră era foarte îngrijorat că veți rămâne singură. Știa că nu vă place să cereți ajutor și că vă este greu să lăsați oamenii să se apropie.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Traian îmi spunea mereu că sunt prea încăpățânată.
— Într-o zi, a rugat-o pe mătușa să mai treacă pe la dumneavoastră după ce el nu va mai fi. Nu să vă controleze, nu să vă facă treburile, ci doar să vă bată din când în când la ușă.
M-am sprijinit de marginea mesei.
— Adică Aurica venea pentru că o rugase Traian?
— La început, da. Dar apoi a început să-i facă plăcere. Și ea rămăsese singură după moartea unchiului. Spunea că, dacă gătește pentru două persoane, parcă nu mai este casa atât de pustie.
Am deschis caietul cu coperți albastre.
Pe primele pagini, Aurica notase rețete. Mai departe, printre socoteli și liste de cumpărături, găsisem câteva însemnări despre mine.
“Rodica a spus că supa e prea sărată. Data viitoare pun mai puțină sare.”
“Astăzi mi-a povestit despre Traian. N-a mai vorbit de mult despre el.”
“Mi-a înapoiat caserola și mi-a adus două mere. A zis că le cumpărase în plus. Cred că și ei îi place să aibă pe cineva aproape.”
Mi-am dus mâna la gură.
— Eu credeam că vine să mă verifice, am șoptit. Că mă vede ca pe o bătrână care nu se mai descurcă.
Corina m-a privit cu blândețe.
— Mătușa nu v-a considerat niciodată neputincioasă. Vă admira pentru cât de bine vă gospodăriți. Dar știa că două femei singure se pot ajuta fără ca vreuna să fie mai slabă decât cealaltă.
Am închis caietul și am început să plâng.
Nu doar pentru felul în care o alungasem pe Aurica, ci și pentru că Traian, omul meu, se gândise la mine până în ultimele lui zile.
— Corina, vreau să merg la spital. Trebuie să vorbesc cu ea.
— Mâine o puteți vizita. O să vă spun în ce salon este.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Mă gândeam la toate sâmbetele în care Aurica îmi adusese câte ceva, iar eu o întâmpinasem cu observații și nemulțumiri.
Nu-mi dădusem seama că femeia aceea avea nevoie de mine la fel de mult cum aveam eu nevoie de ea.
A doua zi, am mers la spital cu o sacoșă în care pusesem o sticlă de apă, șervețele și o pereche de șosete călduroase.
Am găsit-o pe Aurica sprijinită pe perne, cu părul alb pieptănat pe spate și ochelarii așezați pe noptieră.
Când m-a văzut, a făcut ochii mari.
— Rodico! Dar ce cauți tu aici?
Am încercat să zâmbesc.
— Am venit să văd ce-ai pățit, femeie. Ai dispărut de parcă te-a înghițit pământul!
Aurica a râs slab.
— Am făcut o prostie. M-am urcat pe un scăunel să iau o cutie din dulap și am căzut. Noroc că nepoata mea avea cheie și a venit să mă caute.
Am tras un scaun lângă pat.
— Cum te simți?
— Mai bine. Dar doctorii spun că recuperarea o să dureze. Nu știu cum o să mă descurc acasă.
Am privit-o câteva clipe, apoi i-am prins mâna.
— Aurico, eu n-am venit numai să te întreb de sănătate. Am venit să-mi cer iertare.
Femeia a clipit surprinsă.
— Pentru ce, Rodico?
— Pentru cum ți-am vorbit atunci, la ușă. Pentru că te-am alungat și te-am acuzat că-mi dorești răul.
Aurica a oftat.
— Lasă, femeie. Știu că te-ai supărat. N-am vrut să te necăjesc cu coliva aceea.
— Nu coliva a fost problema. Eu am fost problema. Mi-era teamă că mă vezi bătrână și neputincioasă.
— Dar cine ți-a spus așa ceva?
— Nimeni. Mi-am închipuit eu.
Am scos fotografia din geantă și i-am arătat-o.
Aurica a rămas nemișcată.
— De unde o ai?
— Corina mi-a arătat caietul tău. Și mi-a spus ce te rugase Traian.
Vecina mea și-a coborât privirea.
— Nu voiam să afli așa.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că știam că te-ai fi supărat. Traian m-a rugat să mai trec pe la tine, dar nu mi-a spus să-ți duc mâncare. Asta a fost ideea mea.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Și eu te certam că pui prea multă sare.
— Păi puneam câteodată! a răspuns ea, râzând.
Am râs amândouă, apoi i-am strâns mâna mai tare.
— Aurico, de ce nu mi-ai spus că și ție îți era greu să stai singură?
Femeia a privit spre fereastră.
— Pentru că nici mie nu-mi place să par neputincioasă. După ce a murit bărbatul meu, nu mai aveam chef să gătesc. Îmi făceam un ceai, mâncam o felie de pâine și gata.
— Și apoi ai început să vii la mine?
— Da. La început doar ca să respect rugămintea lui Traian. Dar după aceea așteptam sâmbăta mai ceva decât o sărbătoare.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Și eu o așteptam, Aurico. Numai că eram prea încăpățânată să recunosc.
Femeia a zâmbit.
— Păi atunci suntem două încăpățânate.
Am rămas lângă ea aproape o oră. I-am povestit ce se mai întâmplase în bloc, iar ea m-a întrebat dacă administratorul reparase în sfârșit lumina de pe scară.
La plecare, i-am spus:
— Tu ai grijă să te faci bine. Când vii acasă, o să-ți aduc eu mâncare.
Aurica a ridicat sprâncenele.
— Tu? Care nu suporți să primești caserole?
— Tocmai eu. Și dacă nu-ți place ciorba, să-mi spui!
— O să-ți spun, Rodico. Să vezi atunci cum e!
Am plecat râzând.
În săptămânile următoare, am vizitat-o de câteva ori la spital. Corina se ocupa de lucrurile importante, iar eu îi duceam ce avea nevoie și o ajutam cu mici treburi.
După aproape o lună, Aurica s-a întors acasă.
Mergea cu un cadru de sprijin și avea nevoie de ajutor pentru cumpărături și pentru unele treburi gospodărești.
Corina a organizat vizitele la medic și ședințele de recuperare, iar eu m-am oferit să-i aduc mâncare de câteva ori pe săptămână.
În prima sâmbătă după întoarcerea ei, am bătut la ușă pe la zece dimineața.
Aurica a deschis încet.
— Bună dimineața, vecină! Ce-ai acolo?
Am ridicat caserola.
— Ciorbă de pui. Am făcut prea multă și m-am gândit să-ți aduc și ție.
Aurica a început să râdă.
— Auzi la ea! Parcă te aud pe tine acum câteva luni!
— Ia caserola, femeie, și nu mai comenta!
Am intrat și am așezat mâncarea pe masă.
— Să știi că am pus sare puțină. Dacă vrei mai multă, îți adaugi singură.
— Bine, Rodico. Dar să nu te superi dacă nu-mi place!
— Nu mă supăr. Îți aduc altceva data viitoare.
Ne-am privit și am izbucnit în râs.
Din ziua aceea, am început să petrecem mai mult timp împreună.
La început găteam eu, fiindcă Aurica nu putea sta mult în picioare. Apoi, pe măsură ce recuperarea a mers bine, a început să mă ajute cu lucruri ușoare.
Uneori nici nu mai găteam. Beam cafea, ascultam radioul și povesteam despre soții noștri.
Am aflat că Aurica păstra și ea fotografii vechi, scrisori și lucruri care îi aminteau de anii în care casa era plină de oameni.
Într-o după-amiază, mi-a arătat o fotografie cu Traian și soțul ei, făcută la o masă de sărbătoare.
— Uite-i, Rodico. Parcă îi aud cum se certau despre fotbal.
Am zâmbit.
— Și după cinci minute se împăcau și mai cereau câte un pahar de vin.
Am stat multă vreme cu fotografia între noi.
— Aurico, crezi că Traian știa cât de singură o să mă simt fără el?
— Cred că bănuia. Dar mai cred că știa și cât de greu îți va fi să recunoști.
Am privit-o.
— A avut dreptate.
— Și al meu ar fi avut dreptate dacă mi-ar fi spus că o să ajung să gătesc pentru vecini numai ca să am cu cine schimba două vorbe.
Am râs amândouă.
Au trecut câteva luni. Aurica a început să meargă din nou fără cadru prin casă, folosind bastonul când avea nevoie. Își continua exercițiile recomandate și se bucura de fiecare lucru pe care reușea să-l facă singură.
Eu am învățat să nu mai văd orice gest de ajutor ca pe o dovadă că îmbătrânisem.
Într-o sâmbătă, când pregăteam împreună o plăcintă cu mere, Aurica m-a întrebat:
— Rodico, dar tu de ce te-ai supărat atât de tare când ți-am adus colivă?
Am lăsat cuțitul jos.
— Pentru că mi-a fost frică, Aurico. Când am văzut coliva, m-am gândit la moarte. La faptul că am rămas singură și că, într-o zi, n-o să mai pot face lucrurile pe care le fac acum.
Aurica a încuviințat.
— Și mie mi-e frică uneori. Mai ales după căzătura asta.
— Dar acum măcar avem cui să spunem când ne este greu.
— Așa este, Rodico.
Am continuat să curățăm merele, iar afară începea să ningă.
În iarna aceea, am petrecut pentru prima dată după mulți ani Ajunul Crăciunului împreună.
Am făcut o masă simplă, am ascultat colinde și am vorbit la telefon cu rudele noastre.
La un moment dat, Aurica a ridicat o felie de cozonac.
— Rodico, să știi că ai pus prea mult zahăr!
Am privit-o peste ochelari.
— Aurico, dacă nu-ți place, data viitoare îl faci tu!
Am început să râdem atât de tare, încât aproape am uitat ce voiam să spunem.
Și atunci am înțeles ceva ce nu pricepusem ani întregi.
Aurica nu venea la ușa mea pentru că mă considera o bătrână neajutorată. Venea pentru că îi era drag să aibă pe cineva pentru care să gătească și cu care să împartă o parte din zi.
Iar eu, care mă mândrisem mereu că nu am nevoie de nimeni, așteptasem în taină aceleași vizite.
Acum nu mai era nevoie să inventăm motive ca să ne vedem.
Dacă îmi era dor de Aurica, băteam la ușa ei. Dacă voia să bem o cafea, mă suna.
Și dacă una dintre noi avea o zi proastă, cealaltă știa că nu trebuie să vină neapărat cu o caserolă.
Uneori era suficient să stea pe un scaun și să asculte.
Fotografia cu mine și Aurica, pe spatele căreia Traian scrisese acele cuvinte, am pus-o într-o ramă, pe comoda din sufragerie.
De fiecare dată când o privesc, îmi amintesc că soțul meu avusese grijă de mine chiar și atunci când știa că nu va mai putea fi lângă mine.
Dar mai ales îmi amintesc că prietenia nu înseamnă să fii dator cuiva pentru ce primești.
Înseamnă să ai un om la două uși distanță, care se gândește la tine când pune o oală pe foc.
Și să știi că, atunci când îi bați la ușă, se bucură nu pentru că ai nevoie de ceva, ci pentru că ai venit.