Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am recitit înștiințarea, apoi m-am uitat la Bianca. Tânăra stătea în fața mea cu mâinile împreunate, de parcă aștepta să-i spun că nu mai exista nicio soluție.
— Bianca, aici scrie că proprietarul apartamentului a fost somat să achite restanțele la întreținere și că asociația de proprietari a început demersurile pentru recuperarea banilor.
— Știu, doamnă Margareta. Dar noi abia ne-am mutat. Nu avem nicio datorie aici.
— Și proprietarul v-a spus ceva despre restanțe?
— Nu. Ne-a cerut chiria în avans și garanția, iar după ce am intrat în apartament am descoperit că electricitatea era întreruptă.
Am privit-o îngrijorată.
— Aveți contract de închiriere?
— Da. Paul a insistat să facem totul cu acte.
— Atunci păstrați contractul și toate dovezile plăților. Dar trebuie să discutați cu proprietarul. Nu puteți rămâne în frig și întuneric, mai ales în starea ta.
Bianca și-a șters ochii.
— Mi-e teamă să-i spun lui Paul. A muncit atât de mult în ultimele săptămâni și abia aștepta să avem și noi un loc al nostru.
Am împăturit hârtia și i-am întins-o.
— Maică, dacă ascunzi problema, nu îl protejezi. Doar îl lași să afle mai târziu, când poate va fi și mai greu.
— Dar dacă ne cere proprietarul să plecăm?
— Nu poate să vă scoată pur și simplu din casă pentru datoriile lui. Trebuie însă să vedeți exact ce scrie în contract și să cereți lămuriri. Nu luați nicio hotărâre în grabă.
Bianca a rămas câteva clipe tăcută.
— Aveți dreptate. O să-i spun.
Am condus-o până la ușă, apoi am coborât împreună la parter.
Paul stătea lângă o cutie de carton, încercând să repare o lanternă.
Când ne-a văzut, s-a ridicat.
— S-a întâmplat ceva?
Bianca i-a întins hârtia.
— Paul, trebuie să vorbim. Am primit asta azi-dimineață și mi-a fost frică să-ți spun.
Bărbatul a citit înștiințarea, apoi s-a uitat la soția lui.
— De ce ai ascuns-o, Bianca?
— Pentru că nu voiam să-ți stric și Crăciunul.
Paul a lăsat hârtia pe cutie și a îmbrățișat-o.
— Crăciunul nu mi-l strici tu. Dar trebuie să trecem împreună prin asta.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Așa să faceți, copii. Și acum, până rezolvați, veniți la mine să stați la căldură.
Paul a încercat să refuze.
— Doamnă Margareta, ne-ați ajutat deja destul.
— Nu v-am întrebat cât v-am ajutat. V-am invitat să stați câteva ore într-o casă încălzită.
Bianca a zâmbit pentru prima dată fără să pară stânjenită.
Au acceptat.
În seara aceea, fiica mea, Iuliana, a venit cu familia, iar eu le-am explicat că avem doi musafiri în plus.
— Cu atât mai bine, mamă, mi-a spus. Ai făcut destule sarmale pentru zece oameni!
Am râs, iar când Bianca și Paul au intrat în sufragerie, nepoții mei i-au primit cu bucurie.
Nu i-am întrebat în fața tuturor despre bani și nici despre problemele cu apartamentul.
Am mâncat împreună, am ascultat colinde și am vorbit despre sărbătorile din copilărie.
La un moment dat, Bianca mi-a șoptit:
— Doamnă Margareta, de mult nu m-am mai simțit atât de liniștită.
— Atunci să te bucuri de seara asta, maică. Problemele le luăm pe rând.
După masă, Paul m-a întrebat dacă știam cine era administratorul blocului.
— Îl cunosc de mulți ani. Dar până după sărbători nu putem lămuri totul. Îți pot da numărul lui și poți discuta direct cu el.
— Vă mulțumesc. Mâine îl sun și pe proprietar.
Înainte să plece, le-am pregătit câteva porții de mâncare și le-am oferit posibilitatea să rămână peste noapte în camera mea liberă.
Au acceptat, fiindcă în apartamentul lor era prea frig.
În dimineața de Crăciun, Bianca s-a trezit devreme și m-a găsit pregătind ceaiul.
— Doamnă Margareta, aș vrea să vă ajut cu ceva.
— Atunci stai lângă mine și povestește-mi despre tine.
Mi-a spus că lucrase la un magazin, dar că programul devenise greu de dus în timpul sarcinii. Își căuta un loc de muncă potrivit, iar Paul lucra la un atelier de mobilă.
— Ne-am dorit să ne mutăm înainte să se nască fetița, mi-a explicat. Voiam să pregătim camera ei.
— Și acum?
— Acum avem doar câteva cutii și un pătuț primit de la o verișoară. Dar o să ne descurcăm.
Am privit-o cu drag.
— Sigur că o să vă descurcați. Numai să nu credeți că trebuie să faceți totul singuri.
După sărbători, Paul a discutat cu proprietarul și cu administratorul.
A aflat că restanțele la întreținere erau vechi, dinaintea mutării lor, iar problemele cu electricitatea țineau de un contract rămas nerezolvat după plecarea fostului chiriaș.
Proprietarul promisese că se va ocupa de situație, dar amânase de mai multe ori.
Paul i-a cerut în scris să remedieze problemele și a păstrat toate mesajele și documentele.
Între timp, eu am vorbit cu Iuliana despre tineri.
— Mamă, poate îi putem ajuta cu câteva lucruri pentru casă, mi-a spus ea.
— Numai dacă sunt de acord. Nu vreau să-i facem să se simtă datori.
Am întrebat-o pe Bianca dacă ar primi un frigider mic pe care fiica mea nu îl mai folosea.
— Dacă nu aveți nevoie de el, l-am primi cu drag. Dar vrem să vă plătim transportul.
— Asta puteți discuta cu Iuliana, i-am răspuns. Important este să vă fie de folos.
În zilele următoare, câțiva vecini au aflat că tinerii se mutaseră și că aveau nevoie de câteva lucruri.
Nu am povestit nimănui despre banii pierduți sau despre necazurile lor.
Am întrebat doar dacă cineva avea mobilă ori obiecte de gospodărie pe care nu le mai folosea.
Un vecin de la etajul întâi le-a oferit două scaune. O familie de la etajul al treilea le-a dat o comodă, iar administratorul i-a îndrumat către persoanele care puteau clarifica situația utilităților.
Bianca și Paul au ales singuri ce le era necesar și au mulțumit fiecăruia.
După aproape două săptămâni, proprietarul a achitat restanțele și a făcut demersurile necesare pentru reluarea alimentării cu energie electrică.
Un electrician autorizat a verificat instalația, iar problema încălzirii a fost remediată separat.
În seara în care au aprins pentru prima dată toate luminile din apartament, Bianca a urcat la mine.
— Doamnă Margareta, vreau să coborâți puțin. Să vedeți ceva!
Am urmat-o până la parter.
În sufrageria lor erau acum o canapea simplă, o comodă și câteva perdele albe.
Paul stătea lângă fereastră, zâmbind.
— Vă mulțumim că ne-ați bătut la ușă în Ajun. Dacă nu veneați, cred că ne-am fi petrecut sărbătorile fără să știe nimeni prin ce trecem.
Am clătinat din cap.
— Eu v-am adus niște sarmale, copii. Restul l-ați făcut voi, cu multă muncă și răbdare.
Bianca m-a îmbrățișat.
— Dar dumneavoastră ne-ați făcut să nu ne mai fie rușine să cerem ajutor.
Au trecut lunile, iar eu am început să-i cunosc tot mai bine.
Bianca venea uneori la mine să bem ceai și să povestim. Paul mă ajuta cu lucrurile mai grele din gospodărie, iar eu le mai duceam câte o prăjitură.
Nu făceam socoteli despre cine dăduse mai mult.
Într-o zi de primăvară, Bianca m-a sunat de la maternitate.
— Doamnă Margareta, s-a născut fetița!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Să vă trăiască, maică! Cum sunteți?
— Suntem bine amândouă. Paul este lângă mine.
— Și cum o cheamă?
— Irina.
Am zâmbit.
— Ce nume frumos!
După câteva zile, când s-au întors acasă, am coborât cu o oală de supă și câteva porții de mâncare.
Paul a deschis ușa și a început să râdă.
— Doamnă Margareta, iar veniți cu oala?
— Păi cum altfel să vin? Acum sunteți trei!
Bianca a apărut cu fetița în brațe.
— Intrați, vă rog. Vrem să o cunoașteți pe Irina.
M-am apropiat și am privit copilul.
Era mică, liniștită, cu obrajii rotunzi și părul închis la culoare.
— Să crești mare și sănătoasă, draga mea, am șoptit.
Bianca mi-a zâmbit.
— Știți, noi am vorbit și am vrea să vă rugăm ceva.
— Spuneți, maică.
— Dacă vă face plăcere, am vrea să vă spună Irina tanti Margareta. Să știe că sunteți omul care ne-a fost aproape când ne-a fost greu.
Am simțit că mi se strânge inima de emoție.
— Cu mare drag, copii.
Din ziua aceea, apartamentul de la parter nu a mai fost pentru mine locuința unor necunoscuți.
Era casa unor oameni dragi, pe care îi vedeam crescând împreună cu fetița lor.
În bloc, vecinii au început să se salute mai des și să se ajute cu lucruri mărunte.
Cineva împrumuta o scară, altcineva ducea cumpărături unei persoane în vârstă, iar de sărbători mai schimbam câte o farfurie cu mâncare.
Nu deveniserăm cu toții o familie, dar nu mai eram nici străini care treceau unii pe lângă alții fără să se privească.
La Crăciunul următor, Bianca și Paul m-au invitat la ei în Ajun.
Când am intrat, am găsit masa pregătită, bradul împodobit și pe Irina dormind liniștită în pătuț.
Bianca a venit din bucătărie cu o oală.
— Doamnă Margareta, anul acesta noi vă spunem: luați și dumneavoastră din sarmalele astea! Nu ținem masa doar pentru noi!
Am început să râd și am îmbrățișat-o.
— Așa, maică! Să nu uitați niciodată vorbele astea!
Am petrecut Ajunul împreună, iar a doua zi au venit și fiica mea cu familia ei.
Privindu-i pe toți, m-am gândit la soțul meu și la anii în care casa noastră era mereu plină de musafiri.
După moartea lui, crezusem că acele vremuri trecuseră pentru totdeauna.
Dar viața îmi arătase că uneori familia se lărgește în cele mai neașteptate feluri.
Nu prin obligații și nici prin promisiuni mari, ci printr-o ușă la care bați, o farfurie de mâncare oferită la momentul potrivit și câteva vorbe spuse cu bunătate.
În Ajunul acela, când am coborât cu oala de sarmale, crezusem că le duc vecinilor doar ceva cald de mâncare.
Nu știam că, odată cu ea, deschideam ușa unei prietenii care avea să ne schimbe viața tuturor.