Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ruxandra ținea hârtia desfăcută, iar eu mă sprijineam de tocul ușii. Luminița se uita când la fiica ei, când la mine, fără să înțeleagă ce voia să ne arate.
— Ruxandra, ce ai găsit? a întrebat-o.
— Mamă, acum două săptămâni am căutat în dulapul tău niște fotografii din copilăria mea. Am găsit cutia cu scrisorile bunicii și, sub ele, un plic de la tata.
Luminița a încremenit.
— De la Sorinel?
— Da. Era o scrisoare pe care ți-a lăsat-o după divorț. Și în ea recunoștea că a ascuns corespondența dintre voi.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Cum adică a ascuns-o?
Ruxandra mi-a întins foaia.
— Bunico, cred că ar trebui să intrăm. Nu vreau să discutăm asta pe palier.
M-am dat la o parte și le-am poftit în sufragerie.
Pe măsuță era încă farfuria pe care o pregătisem pentru mine, iar televizorul transmitea petrecerea de Revelion.
L-am închis.
— Așezați-vă, fetelor.
Luminița a rămas lângă fereastră.
— Ruxandra, de ce n-ai vorbit cu mine înainte să vii aici?
— Pentru că mi-a fost teamă că o să-mi spui să nu mă amestec. Dar vreau să-mi cunosc bunica și vreau să știu adevărul.
Am luat scrisoarea. Era datată cu aproape doisprezece ani în urmă.
Sorinel scrisese că, după ce Luminița plecase de acasă, găsise în cutia poștală mai multe scrisori trimise de mine. Le luase înainte ca ea să le vadă, fiindcă se temea că o împăcare cu familia mea o va încuraja să nu se mai întoarcă la el.
Mai târziu, când divorțul devenise definitiv, îi lăsase scrisorile într-o cutie, împreună cu o mărturisire scrisă.
— Luminița, tu știai? am întrebat-o.
Fiica mea și-a șters ochii.
— Știam că Sorinel îmi ascunsese câteva scrisori. Am găsit cutia după divorț. Dar nu le-am citit pe toate.
— De ce, fata mea?
— Pentru că eram încă foarte supărată pe tine. Când am venit cu valiza și ți-am spus că nu mai pot trăi cu el, tu mi-ai cerut să mă întorc.
Am coborât privirea.
— Așa este.
— Îți spusesem că îmi controla banii, că îmi verifica telefonul și că mă făcea să mă simt vinovată pentru orice. Dar tu mi-ai răspuns că trebuie să am răbdare.
Am început să plâng.
— Luminița, îmi amintesc. Și îmi pare rău.
— Eu aveam nevoie să mă crezi, mamă. Nu să-mi spui să-mi salvez căsnicia cu orice preț.
Ruxandra ne asculta în tăcere.
— Fata mea, am greșit, am spus. Am judecat situația după viața mea cu tatăl tău. Noi ne certam uneori, dar ne respectam. N-am înțeles că tu trăiai altceva.
Luminița s-a așezat încet.
— Și după aceea n-am mai avut curajul să mă întorc. Mi-era teamă că o să-mi spui din nou că eu sunt de vină.
Am deschis sertarul comodei și am scos pachetul cu scrisori pe care îl păstrasem.
— Uite, Luminița. Acestea sunt copiile unor scrisori pe care ți le-am trimis. Iar aici sunt cele care s-au întors nedeschise.
Fiica mea a luat una dintre ele.
— Mamă, tu chiar mi-ai scris în fiecare an?
— De ziua ta, de Crăciun și de Paște. La început îți ceream să mă suni. Mai târziu am început doar să-ți povestesc ce fac și să-ți spun că ușa mea rămâne deschisă.
Luminița a desfăcut o scrisoare mai veche.
“Fata mea, nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Am înțeles prea târziu că trebuia să te ascult, nu să-ți spun ce să faci. Dacă într-o zi vei vrea să vorbim, nu-ți voi cere să te întorci la Sorinel. Vreau doar să știu că ești bine.”
Luminița a început să plângă.
— Dacă aș fi citit asta atunci…
— Poate am fi vorbit mai devreme, am spus. Dar nu vreau să pun toată vina pe scrisorile ascunse. Eu te-am rănit înainte să pleci.
Fiica mea m-a privit lung.
— Asta aveam nevoie să aud, mamă. Că înțelegi de ce am plecat.
Am întins mâna peste măsuță.
— Înțeleg acum. Și nu-ți cer să uiți totul în seara asta.
Luminița mi-a prins mâna.
Ruxandra și-a șters ochii, apoi a zâmbit timid.
— Eu pot să vă spun ceva?
— Sigur, draga mea, i-am răspuns.
— Toată copilăria am crezut că bunica din partea mamei nu vrea să mă cunoască. Mama îmi spunea că sunteți certate, dar nu-mi explica de ce. Când am găsit scrisorile, am văzut că întrebați mereu de mine.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Am întrebat, draga mea. Am păstrat și o fotografie cu tine, pe care mi-a arătat-o Cătălin când erai mică.
Am scos din sertar o fotografie cu Ruxandra la vârsta de cinci ani.
Tânăra a luat-o și a zâmbit.
— Uite ce mică eram!
— Și ce frumoasă erai, am spus. Dar niciodată nu m-am încumetat să vin la voi fără să fiu invitată.
Ruxandra s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Bunico, eu vreau să te cunosc. Dacă și tu vrei.
Am strâns-o la piept.
— Cum să nu vreau, draga mea? Te-am așteptat atâția ani!
Luminița ne privea cu lacrimi în ochi.
După câteva clipe, m-am ridicat.
— Fetelor, voi ați mâncat ceva?
Ruxandra a început să râdă.
— Bunico, abia am ajuns și deja ne întrebi de mâncare?
— Păi ce să fac? Am pregătit sarmale și salată de boeuf, iar eu credeam că o să le mănânc singură!
Luminița a zâmbit pentru prima dată.
— Mamă, mi-a fost dor de sarmalele tale.
Am mers în bucătărie și am adus două farfurii în plus.
Cu o oră înainte le strânsesem, convinsă că nu mai vine nimeni. Acum le așezam la loc, cu mâinile tremurând de emoție.
Am mâncat împreună și am povestit până aproape de patru dimineața.
Luminița mi-a spus că după divorț își găsise un serviciu stabil și că o crescuse pe Ruxandra cu ajutorul unei prietene apropiate.
Eu i-am povestit despre ultimii ani ai tatălui ei și despre cât de mult îi lipsise și lui.
— Tata a întrebat de mine? a șoptit Luminița.
— Mereu. Dar a respectat hotărârea ta de a nu fi căutată. Înainte să moară, mi-a spus că speră să vă împăcați într-o zi.
Fiica mea a început din nou să plângă.
— Aș fi vrut să-l mai văd.
— Știu, fata mea. Și mie mi-aș fi dorit.
Am stat o vreme în liniște, fiecare cu amintirile ei.
În dimineața de Anul Nou, Luminița și Ruxandra au plecat abia după ce am băut cafeaua împreună.
Înainte să iasă pe ușă, fiica mea m-a îmbrățișat.
— Mamă, nu pot să promit că o să fie totul ca înainte.
— Nici nu trebuie, fata mea. Important este să putem vorbi.
— Atunci începem cu asta.
Am încuviințat.
— Începem cu asta.
În zilele următoare, am vorbit la telefon aproape zilnic.
La început eram stângace. Ne întrebam ce am mâncat, cum este vremea și ce mai facem prin casă.
Apoi, încetul cu încetul, am început să vorbim despre lucrurile importante.
Luminița mi-a povestit mai mult despre anii grei ai căsniciei ei, iar eu am ascultat fără să o întrerup și fără să-i spun ce ar fi trebuit să facă.
Într-o zi, mi-a spus:
— Mamă, cred că asta mi-a lipsit cel mai mult atunci. Să mă asculți.
— Și eu cred, fata mea. Îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
După câteva săptămâni, Ruxandra a venit singură în vizită.
Mi-a adus un album cu fotografii din copilăria ei și m-a rugat să-i povestesc despre familia noastră.
Am scos fotografiile vechi și i-am arătat cum arătau mama și tata când erau tineri, cum petreceam Crăciunul și cum se îmbrăca Luminița la serbările școlare.
— Bunico, mama semăna cu mine la vârsta asta! a spus Ruxandra, râzând.
— Semănați foarte mult, draga mea.
Am petrecut după-amiaza răsfoind albume și povestind.
La plecare, Ruxandra m-a întrebat:
— Bunico, pot să vin și săptămâna viitoare?
— Poți veni oricând, draga mea. Dar sună-mă înainte, să știu că vii.
Am râs amândouă.
Au trecut lunile, iar relația dintre mine și Luminița a început să se așeze.
Nu ne-am prefăcut că cei doisprezece ani nu existaseră. Uneori încă ne durea când vorbeam despre trecut.
Dar am învățat să ne spunem lucrurile fără să ne rănim și să ne ascultăm chiar și atunci când nu eram de acord.
Cătălin s-a bucurat când a aflat că sora lui revenise în viața mea.
— Mamă, mă bucur că v-ați împăcat. Poate anul viitor facem Revelionul cu toții.
— Poate, mamă. Dar fără promisiuni pe care nu le puteți ține!
A început să râdă.
— Bine, mamă. De data asta stabilim din timp.
La Revelionul următor, casa mea a fost din nou plină.
Au venit Cătălin cu soția lui, Luminița și Ruxandra. Am pregătit împreună masa, iar nepoata mea a insistat să facă prăjitura cu mere.
La miezul nopții, am ridicat paharele și ne-am urat La mulți ani.
M-am uitat în jurul mesei și am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Cu un an înainte, stătusem singură în fața televizorului, convinsă că nu mai am pe cine să aștept.
Acum îi aveam lângă mine pe copiii mei și pe nepoata pe care abia începusem să o cunosc.
Luminița s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— La mulți ani, mamă!
— La mulți ani, fata mea!
Am strâns-o la piept și m-am gândit la toate scrisorile pe care le trimisesem fără să primesc răspuns.
Nu puteam recupera cei doisprezece ani pierduți și nici nu puteam schimba vorbele pe care i le spusesem atunci, când venise la mine cu valiza.
Dar puteam să fac ceva pentru anii care ne mai rămâneau.
Puteam să o ascult, să o respect și să-i arăt că nu trebuie să fie de acord cu mine ca să fie iubită.
În noaptea aceea, când am strâns farfuriile, Ruxandra a venit să mă ajute.
— Bunico, anul viitor tot aici facem Revelionul?
Am zâmbit.
— Dacă vreți, draga mea. Dar să știi că nu mai pun masa pentru nimeni până nu-mi confirmă că vine!
Am izbucnit amândouă în râs.
Și am înțeles că, uneori, un an nou nu începe cu artificiile de la miezul nopții, ci cu o ușă deschisă și cu două femei care găsesc, în sfârșit, curajul să vorbească.
Pentru mine, acel Revelion nu a însemnat doar întoarcerea fiicei mele.
A însemnat începutul unei relații pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.