Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan a dat telefonul pe difuzor, iar eu m-am apropiat de el. Din celălalt capăt se auzea vântul șuierând și respirația grăbită a Cameliei.
— Camelia, unde ești? Spune-mi unde te afli! a strigat fiul meu.
— Lângă magazia veche… Am intrat să mă feresc de viscol, dar ușa s-a blocat. Nu mai pot s-o deschid!
— Ești rănită?
— Nu cred… Dar mi-e foarte frig. Răzvan, te rog, vino!
Telefonul s-a întrerupt.
Fiul meu a încercat să sune din nou, dar nu a mai răspuns nimeni.
— Mă duc după ea! a spus, apucându-și haina.
L-am prins de braț.
— Nu pleci singur pe viscolul ăsta! Sunăm la 112 și le spunem exact unde este.
Răzvan tremura de îngrijorare.
— Mamă, dacă pățește ceva până ajung acolo?
— Tocmai de aceea trebuie să cerem ajutor. Dacă te rătăcești și tu, cine vă mai găsește?
Vecinul nostru, Ghiță, a luat telefonul și a explicat unde se afla magazia. Cunoștea bine drumul, fiindcă lucrase ani întregi la pădure.
Operatorul ne-a cerut să rămânem disponibili la telefon și să nu pornim neechipați prin viscol. A fost trimis un echipaj, iar Ghiță a oferit indicații despre accesul la drumul forestier.
Eu m-am așezat lângă soba vecinului, cu mâinile împreunate.
Încă mă usturau ochii de la fumul din casa mea și simțeam o apăsare în piept.
Dar în clipa aceea nu mă puteam gândi decât la Camelia.
Femeia care mă jignise cu câteva ore înainte era undeva în întuneric, într-o magazie înghețată.
— Doamne, numai să fie bine, am șoptit.
Răzvan m-a privit surprins.
— Mamă, după cum ți-a vorbit, tot îți faci griji pentru ea?
— Răzvan, faptul că m-a rănit nu înseamnă că vreau să i se întâmple ceva rău. Este soția ta și un om aflat în primejdie.
Fiul meu și-a coborât privirea.
— Nu știu cum poți să fii atât de liniștită.
— Nu sunt liniștită, mamă. Dar panica nu ne ajută.
Au trecut aproape patruzeci de minute până când am primit vești.
Un salvator ne-a anunțat că o găsiseră pe Camelia în magazie. Era conștientă, dar tremura puternic și avea nevoie de evaluare medicală.
Răzvan s-a sprijinit de perete.
— Slavă Domnului!
Am început să plâng fără să mă pot opri.
După ce au adus-o într-un loc sigur, echipajul medical a hotărât să o transporte pentru investigații. Răzvan a plecat cu ea, iar eu am rămas la Ghiță, așteptând să aflu cum se simte.
În aceeași seară, la recomandarea personalului medical, am fost și eu evaluată pentru expunerea la fum. Din fericire, nu aveam nevoie de internare, dar mi s-a spus să nu mai intru în casa cu soba defectă până când nu va fi verificată și va putea fi folosită în siguranță.
Am dormit în camera liberă a vecinului, cu gândul la tot ce se întâmplase.
A doua zi, viscolul se mai potolise.
Răzvan m-a sunat dimineața.
— Mamă, Camelia este bine. A fost ținută sub observație, dar medicii spun că își va reveni.
Am închis ochii și am răsuflat ușurată.
— Mulțumesc lui Dumnezeu! Spune-i că mă bucur că este teafără.
— Mamă, vrea să vorbească și ea cu tine.
Am auzit câteva foșnete, apoi vocea Cameliei.
— Doamnă Domnica…
Nu mai avea tonul aspru din ziua precedentă.
— Te ascult, Camelia.
— Răzvan mi-a spus că dumneavoastră ați insistat să cheme ajutor și că i-ați spus să nu plece singur după mine.
— Așa era mai sigur, maică.
A tăcut câteva clipe.
— Eu v-am lăsat ieri în fum și frig. Iar dumneavoastră v-ați gândit cum să mă salvați.
— Nu vreau să mai vorbim despre asta la telefon. Important este că ești bine.
— Ba eu vreau să vorbim. Dar față în față. Vă rog să-mi dați voie să vin.
Am acceptat.
Două zile mai târziu, Răzvan și Camelia au venit la casa lui Ghiță, unde încă stăteam.
Nora mea a intrat încet, cu privirea în pământ.
— Doamnă Domnica, am venit să-mi cer iertare.
Am poftit-o să se așeze.
— Spune, maică.
— M-am purtat îngrozitor. Dumneavoastră aveați nevoie de ajutor, iar eu m-am gândit numai la mine. Am stat în mașină, la căldură, și v-am lăsat să vă descurcați singură.
Am privit-o fără să o întrerup.
— Când am rămas blocată în magazie, mi-am dat seama cât de repede se poate schimba totul, a continuat ea. Îmi era frig, telefonul abia mai funcționa și nu știam dacă mă va găsi cineva.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— M-am gândit la dumneavoastră, cum tușeați în prag, iar eu vă spuneam că nu este treaba mea.
Am simțit un nod în gât.
— Camelia, nu ți-am cerut să repari hornul. Nici eu nu știu să fac asta. Aveam nevoie doar să nu mă lași singură când îmi era rău.
Nora mea a început să plângă.
— Știu. Și îmi pare rău.
Răzvan stătea lângă ea, tăcut.
M-am întors spre el.
— Și cu tine am ceva de vorbit, mamă.
Fiul meu a ridicat privirea.
— Spune, mamă.
— Te-am rugat din toamnă să mă ajuți să găsesc un coșar. Mi-ai promis că te ocupi, dar ai tot amânat. Dacă soba era verificată la timp, poate nu ajungeam în situația asta.
Răzvan a încuviințat.
— Ai dreptate. Am crezut că mai poate aștepta.
— Unele lucruri nu pot aștepta, mai ales când este vorba despre siguranța unui om.
— Știu, mamă. Am greșit.
Am făcut o pauză.
— Și mai este ceva. Nu vreau să vă certați din cauza mea, dar nici nu vreau să mă mai jignească cineva în propria casă.
Camelia și-a șters ochii.
— Nu se va mai întâmpla, doamnă Domnica.
— Sper, maică. Dar vorbele trebuie urmate de fapte.
În zilele următoare, Răzvan a găsit un specialist care a verificat hornul și soba.
Coșul de fum avea depuneri importante, iar tirajul fusese afectat și de condițiile de vânt. Specialistul a făcut lucrările necesare și a verificat funcționarea instalației înainte să-mi spună că pot folosi din nou soba.
Răzvan a achitat reparația și a stabilit să fie făcută verificarea înainte de fiecare sezon rece.
Mi-a cumpărat și un detector de monoxid de carbon potrivit pentru locuință, pe care l-a montat conform instrucțiunilor.
Camelia a venit într-o sâmbătă cu o sacoșă de cumpărături.
— Doamnă Domnica, v-am adus ce mi-a spus Răzvan că vă trebuie. Și aș vrea să vă ajut cu ceva prin casă.
Am privit-o surprinsă.
— Nu trebuie să faci lucruri pe care nu le dorești, maică.
— Știu. Dar vreau să fac și eu ceva pentru dumneavoastră.
Am zâmbit.
— Atunci mă poți ajuta să punem lenjeria curată pe pat. Nu mai am puterea de altădată.
Am lucrat împreună, iar după aceea am băut ceai în bucătărie.
Pentru prima dată după multă vreme, Camelia m-a întrebat despre viața mea.
— De cât timp locuiți aici?
— De aproape cincizeci de ani. Aici l-am crescut pe Răzvan.
— Nu v-ați gândit niciodată să vă mutați la oraș?
— Ba da, uneori. Dar aici sunt amintirile mele. Și încă mă pot gospodări, dacă primesc ajutor la lucrurile grele.
Camelia a privit spre fereastră.
— Cred că eu n-am înțeles niciodată cât înseamnă casa asta pentru dumneavoastră.
— Nu trebuie să-ți placă viața la țară ca să mă respecți, i-am răspuns.
A încuviințat.
— Aveți dreptate.
Au trecut câteva săptămâni, iar relația noastră a început să se schimbe.
Nu am devenit peste noapte cele mai bune prietene. Camelia avea în continuare momente în care se enerva repede, iar eu eram obișnuită să spun lucrurilor pe nume.
Dar am început să vorbim mai des și să ne ascultăm.
Răzvan venea la fiecare două săptămâni să verifice dacă aveam lemne, medicamente și tot ce-mi trebuia.
Camelia îl însoțea uneori. Alteori mă suna doar ca să mă întrebe ce mai fac.
Într-o după-amiază, când afară ningea liniștit, a venit singură.
A intrat cu o tavă de plăcintă cu mere.
— Doamnă Domnica, am făcut prea multă și m-am gândit să vă aduc și dumneavoastră.
Am început să râd.
— Așa spuneam și eu când duceam mâncare vecinilor!
Am poftit-o înăuntru.
Ne-am așezat lângă soba care acum funcționa bine și am mâncat plăcintă.
La un moment dat, Camelia a privit focul prin ușița sobei.
— Să știți că încă mi-e teamă de soba asta.
— Și mie mi-a fost, după ce s-a întâmplat. Dar acum este verificată și știu ce trebuie să fac dacă observ iar fum.
Nora mea a zâmbit.
— Dacă se mai întâmplă ceva, mă sunați și pe mine. Nu mai rămân în mașină.
Am privit-o.
— Te sun, maică. Dar nu te pun să te urci pe acoperiș!
Am râs amândouă.
În seara aceea, după ce Camelia a plecat, am rămas câteva clipe lângă fereastră.
Priveam urmele pașilor ei în zăpadă și mă gândeam la ziua în care mă lăsase singură, tușind în pragul casei.
Nu uitasem vorbele ei.
Dar nici nu voiam să trăiesc cu supărarea aceea pentru tot restul vieții.
Înțelesesem că oamenii pot greși grav, dar uneori pot învăța ceva din propriile greșeli, dacă sunt dispuși să și le recunoască.
Iar Camelia începuse să-mi arate, prin lucruri mici, că voia să se schimbe.
În primăvară, când zăpada s-a topit, Răzvan și Camelia au venit să mă ajute să pregătesc grădina.
Fiul meu a săpat pământul, iar Camelia a plantat împreună cu mine primele răsaduri.
La prânz ne-am așezat pe prispa casei și am mâncat împreună.
— Mamă, îți amintești ce viscol a fost în iarna asta? a întrebat Răzvan.
— Cum să nu-mi amintesc, mamă?
Camelia și-a coborât privirea.
— Eu n-o să uit niciodată noaptea aceea.
Am întins mâna și am prins-o ușor de braț.
— Nici eu, maică. Dar uite că acum suntem aici, toți trei, și avem o zi frumoasă înainte.
Am rămas pe prispă până după-amiază, povestind și privind grădina.
În iarna aceea, fumul din sobă aproape că ne adusese o nenorocire.
Dar tot atunci am înțeles că nu pot controla felul în care se poartă ceilalți cu mine. Pot doar să le spun când mă rănesc, să-mi apăr liniștea și să primesc schimbarea atunci când este sinceră.
Nu voiam o noră care să-mi fie datoare pentru că o ajutasem.
Voiam doar să știu că, dacă într-o zi voi avea nevoie de sprijin, nu voi fi lăsată singură.
Și, privind-o pe Camelia cum râdea alături de Răzvan, am simțit că familia noastră începuse, în sfârșit, să înțeleagă ce înseamnă grija adevărată.