Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sebastian s-a uitat la mama lui, apoi la mine. În camera de oaspeți pregătisem toate lucrurile de care aveam nevoie pentru a-i arăta cât de puțin știa despre îngrijirea propriului copil.
— Voi două v-ați înțeles să mă faceți de râs în fața fraților mei? a întrebat el.
— Nu, Sebastian. Vreau să știu dacă mă pot baza pe tine când se va naște copilul nostru.
Viorica a făcut un pas spre fiul ei.
— Ieri mi-ai spus că ai rezolvat toate problemele aducându-mă pe mine aici. Dar eu nu sunt menajera voastră și nici înlocuitoarea ta ca tată.
Cezar, fratele cel mare al lui Sebastian, a privit spre pătuț.
— Ce trebuie să facă?
— Lucruri obișnuite pentru un părinte, am răspuns. Să schimbe un scutec, să pregătească lucrurile copilului și să organizeze câteva treburi prin casă.
Sebastian a râs disprețuitor.
— Pentru asta ați pregătit tot spectacolul?
— Dacă ți se pare atât de simplu, arată-ne.
I-am întins păpușa și un scutec curat.
— Să presupunem că fetița noastră trebuie schimbată.
Soțul meu a așezat păpușa pe masa de înfășat și a desfăcut scutecul.
După câteva încercări, îl fixase invers.
— Sebastian, benzile de prindere trebuie să fie în partea cealaltă, i-a spus Ovidiu, fratele lui mijlociu.
— Știu! Nu trebuie să-mi explicați!
— Atunci de ce nu l-ai pus bine? a întrebat Viorica.
Sebastian s-a înroșit.
— Pentru că n-am mai făcut asta niciodată!
— Tocmai de aceea te-am rugat să vii cu mine la cursurile prenatale, i-am spus. Ca să învățăm împreună.
A tăcut.
După ce a reușit să fixeze scutecul, i-am arătat hainele pregătite.
— Acum alege un body potrivit, pregătește un schimb complet și spune-mi ce lucruri trebuie să avem la îndemână pentru copil.
— Raluca, exagerezi! a izbucnit. O să învăț când se naște!
— Și dacă eu voi fi prea obosită sau nu mă voi simți bine după naștere?
— O să fie mama aici!
Viorica a ridicat mâna.
— Nu, Sebastian. Eu voi veni să vă ajut, dar nu voi locui aici ca să fac tot ce refuzi tu.
Soțul meu a rămas cu un body în mână.
— Deci nici tu nu vrei să mă ajuți?
— Te-am ajutat treizeci și patru de ani, fiule. Acum este timpul să înveți să ai grijă de familia ta.
Am simțit că mă podidesc lacrimile, dar am continuat.
— Sebastian, nu vreau să câștig un concurs. Vreau să înțelegi că nu pot face singură totul.
Atunci Cezar s-a apropiat de fratele lui.
— Îți spun ceva ce nu ți-am povestit niciodată. După ce s-a născut primul nostru copil, soția mea era atât de obosită, încât într-o seară a început să plângă fiindcă eu plecasem din nou la serviciu fără să o întreb dacă are nevoie de ajutor.
Sebastian l-a privit surprins.
— Tu? Dar voi păreți că vă descurcați cu toate!
— Acum ne descurcăm. Pentru că am învățat să împărțim responsabilitățile. La început am făcut multe greșeli.
Ovidiu a încuviințat.
— Și eu am crezut că, dacă aduc bani în casă, mi-am făcut datoria. Până când soția mea mi-a spus că are nevoie de un soț, nu doar de salariul lui.
Sebastian s-a uitat spre mine.
— Dar eu muncesc pentru voi!
— Știu, i-am răspuns. Și eu am muncit până de curând. Numai că după serviciu mă așteptau vasele, rufele, cumpărăturile și pregătirile pentru copil.
Am făcut o pauză.
— Tu îți amintești când te-am rugat să ridici șoseta de lângă mașina de spălat?
A coborât privirea.
— Da.
— Nu șoseta m-a făcut să plâng. M-a durut că eram lângă tine și totuși mă simțeam singură.
În cameră s-a făcut liniște.
Viorica s-a așezat pe un scaun.
— Sebastian, tatăl tău a muncit mult când erați mici. Uneori ajungea acasă după ce voi adormeați. Nu era un om rău, dar a pierdut multe momente din copilăria voastră.
— Știu, mamă.
— Și eu am fost prea obosită ca să mă bucur de unele lucruri. Tocmai de aceea nu vreau să repetați greșelile noastre.
Sebastian și-a frecat fruntea.
— Eu doar voiam să le demonstrez fraților mei că pot avea și eu o casă frumoasă și o familie fără griji.
Cezar a clătinat din cap.
— Sebastian, noi nu suntem într-o întrecere.
— Pentru tine e ușor să spui asta. Ai serviciu bun, casă mare și doi copii.
— Și am avut ani în care abia plăteam ratele, a răspuns Cezar. Numai că nu ți-am povestit toate necazurile noastre.
Ovidiu s-a apropiat.
— Nu trebuie să câștigi mai mult decât noi ca să fii un tată bun.
Sebastian s-a așezat pe marginea patului.
— Am crezut că, dacă muncesc suficient, Raluca nu va duce lipsă de nimic.
— Dar mi-a lipsit ajutorul tău, i-am spus încet.
M-a privit lung.
— Chiar te-ai simțit atât de singură?
— Da. Și mi-a fost teamă să-ți spun cât de rău mă simt, fiindcă de fiecare dată îmi răspundeai că exagerez.
Ochii i s-au umezit.
— Îmi pare rău, Raluca.
Am rămas în picioare, fără să mă apropii.
— Nu vreau doar să-mi spui că îți pare rău. Vreau să văd că lucrurile se schimbă.
A încuviințat.
— Ai dreptate.
După ce musafirii au plecat, Sebastian a venit lângă mine.
— Raluca, vreau să discutăm despre ce am de făcut. Nu despre ce trebuie să facă mama.
Am adus un caiet și ne-am așezat la masă.
Am trecut împreună în revistă treburile casei, cumpărăturile și lucrurile necesare pentru venirea copilului.
Sebastian a spus că va prelua gătitul în anumite zile, spălatul rufelor și curățenia, iar eu i-am explicat că uneori voi avea nevoie să se ocupe singur de toate, mai ales imediat după naștere.
— Și cu proiectele suplimentare ce faci? l-am întrebat.
— O să renunț la cele care nu sunt necesare. Nu putem cheltui bani pe lucruri de care nu avem nevoie și apoi să nu mai avem timp unul pentru altul.
Am simțit pentru prima dată că mă ascultă cu adevărat.
În dimineața următoare, m-am trezit și am găsit bucătăria curată.
Sebastian pregătise micul dejun și pusese rufele la spălat.
— Nu trebuie să faci totul într-o singură zi, i-am spus.
— Știu. Dar trebuie să încep de undeva.
Viorica a plecat acasă după două zile, așa cum stabiliserăm împreună.
Înainte să plece, m-a îmbrățișat.
— Raluca, să nu uiți ce ți-am spus. Ești familia mea, indiferent ce se întâmplă.
Am strâns-o la piept.
— Mulțumesc, Viorica. N-am să uit.
În săptămâna următoare, Sebastian a participat cu mine la o întâlnire de pregătire pentru naștere și îngrijirea nou-născutului.
A pus întrebări, a notat lucruri și a recunoscut că nu știa aproape nimic despre primele săptămâni cu un copil.
Acasă a montat pătuțul și a pregătit geanta pentru maternitate împreună cu mine.
Nu devenise peste noapte un om fără greșeli.
Uneori încă se plângea că este obosit după serviciu, iar eu îi aminteam că și eu sunt obosită.
Dar, spre deosebire de înainte, nu mai pleca din cameră și nu-mi mai spunea că exagerez.
Într-o seară, când mă durea spatele, a venit lângă mine.
— Raluca, ce pot face ca să-ți fie mai ușor?
Am zâmbit.
— Poți să-mi aduci o pernă și să stai puțin cu mine.
A făcut întocmai.
La treizeci și nouă de săptămâni, într-o dimineață, am început să am contracții regulate.
Sebastian a luat geanta pregătită, a verificat documentele și m-a însoțit la maternitate.
Deși era emoționat, a rămas lângă mine cât i s-a permis și a făcut tot ce i-au indicat cadrele medicale.
După câteva ore, s-a născut fetița noastră.
Am numit-o Smaranda.
Când Sebastian a ținut-o pentru prima dată în brațe, a început să plângă.
— E atât de mică, Raluca!
— Și are nevoie de noi amândoi, i-am răspuns.
— Știu. Și vreau să fiu aici.
Primele săptămâni acasă au fost grele.
Smaranda se trezea des, eu eram obosită și aveam nevoie de timp pentru recuperare.
Dar Sebastian nu a mai așteptat să-i cer fiecare lucru.
Schimba scutece, pregătea mâncare, făcea cumpărăturile și se ocupa de treburile casei.
Când fetița plângea, o lua în brațe și încerca să o liniștească, iar dacă nu știa ce să facă, întreba.
Într-o noapte, pe la trei, l-am găsit în sufragerie, plimbându-se încet cu Smaranda în brațe.
— De ce nu m-ai trezit? l-am întrebat.
— Pentru că tocmai adormiseși. M-am gândit că ai nevoie să te odihnești.
Am rămas în prag, privindu-i.
— Mulțumesc, Sebastian.
— Nu trebuie să-mi mulțumești. Este și copilul meu.
Atunci am simțit că ceva se schimbase cu adevărat.
La două luni după naștere, Viorica a venit într-o duminică să ne vadă.
Sebastian pregătea prânzul, iar eu stăteam pe canapea cu Smaranda.
Soacra mea a intrat în bucătărie și a zâmbit.
— Ei, Sebastian, văd că ai învățat să folosești aragazul!
El a început să râdă.
— Am învățat și să spăl vasele, mamă!
— Minune mare!
Am râs cu toții.
La masă, Viorica a întrebat:
— Dar pepenele acela mai există?
Sebastian a ridicat din sprâncene.
— Mamă, te rog! Nu-mi mai aminti!
— De ce? Eu cred că a fost un pepene foarte folositor!
Soțul meu s-a uitat la mine și a zâmbit.
— A fost. Dar nu pepenele m-a făcut să înțeleg. Ci faptul că aproape am pierdut încrederea Ralucăi.
Am întins mâna peste masă și i-am prins-o pe a lui.
— Important este că ai înțeles înainte să fie prea târziu.
În seara aceea, după ce Viorica a plecat, Sebastian a culcat fetița și a venit lângă mine.
— Raluca, îți amintești ce mi-ai spus atunci, în fața fraților mei?
— Ce anume?
— Că vrei să știi dacă te poți baza pe mine.
Am încuviințat.
— Îmi amintesc.
— Sper că acum începi să simți că poți.
L-am privit.
— Da, Sebastian. Dar încrederea se păstrează prin ceea ce facem în fiecare zi.
— Atunci o să am grijă să nu uit.
M-am sprijinit de umărul lui și am ascultat respirația liniștită a fetiței din pătuț.
Crescusem fără părinți și îmi dorisem toată viața o familie în care să nu mă simt singură.
Acum înțelegeam că o familie nu înseamnă doar să locuiești sub același acoperiș.
Înseamnă să ai lângă tine oameni care te ascultă, care își recunosc greșelile și care nu te lasă să duci singură toate greutățile.
Iar eu nu mai eram singură.
Aveam o fetiță sănătoasă, un soț care învăța să fie prezent și o soacră care mă primise în familia ei ca pe propria fiică.
Și, pentru prima dată după multe luni, nu-mi mai era teamă de ziua de mâine.