Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin a ridicat capacul lăzii și a rămas nemișcat. Înăuntru erau mai multe plicuri de hârtie, fiecare cu câte o mână de boabe de porumb atent alese, și un caiet vechi în care notasem soiurile și cantitățile.
— Mamă, ce sunt toate acestea?
Am tras scaunul mai aproape.
— Sunt semințele pe care le-am păstrat pentru primăvară. Am ales cei mai frumoși știuleți, cu boabe sănătoase. Dacă îi păstrăm bine, putem semăna din nou fără să cumpărăm sămânță.
Sorin a răsfoit caietul.
— Ai făcut toate socotelile?
— Da. Am notat și cât ne-ar costa dacă am cumpăra sămânță din magazin. Știu că aveți rate și cheltuieli cu casa. M-am gândit că vă ajută să economisiți.
Fiul meu s-a uitat la mine, apoi la mâinile mele roșii de frig.
— Și ai stat aici până la miezul nopții pentru toate astea?
— Nu numai pentru semințe. Trebuia să terminăm și porumbul pentru animale înainte să vină gerul.
Cătălina se apropiase de noi. Privea lada fără să spună nimic.
— De ce nu ne-ai spus că pregătești toate acestea? a întrebat ea.
Am zâmbit.
— Pentru că nu era nimic deosebit. Așa am făcut în fiecare an.
Sorin a închis caietul și s-a uitat la grămada de porumb rămasă.
— Mamă, ajunge pentru seara asta. Mâine terminăm împreună.
— Dar mai am destul de lucru.
— Nu mai ai. Ai muncit destul.
A luat sacul pe care îl umplusem și l-a mutat lângă ceilalți.
Cătălina a rămas lângă ladă.
— Pot să văd caietul? a întrebat.
I l-am întins.
În el erau însemnări de mai mulți ani. Cât porumb semănasem, cât recoltasem, câte boabe păstrasem pentru anul următor și ce cheltuieli avuseserăm.
— Nu știam că țineți toate socotelile acestea, a spus ea.
— Dacă nu notez, uit. La vârsta mea nu mai țin minte fiecare lucru.
Am început să strângem împreună sacii. Sorin a dus ultimii știuleți în șură, iar Cătălina a adunat cojile rămase pe jos.
Înainte să intrăm în casă, nora mea s-a apropiat.
— Sevasta, vreau să vă spun ceva.
Am privit-o.
— Te ascult.
— Nu trebuia să vă vorbesc așa. Știam că aveți nevoie de ajutor și am ales să vă răspund urât.
— Cătălina, dacă te dor mâinile, nu trebuie să te forțezi. Dar puteai să-mi spui frumos. Nu sunt dușmanul tău.
Și-a coborât privirea.
— Știu. Uneori am impresia că în gospodăria asta trebuie să fac mereu ce se făcea înainte. Mă simt obosită și parcă nu am voie să spun nimic.
— Nici eu nu mai pot face tot ce făceam la tinerețe. Dar dacă nu ne spunem ce ne doare, ajungem să ne certăm pentru orice.
Sorin ne-a privit pe amândouă.
— Cred că și eu am partea mea de vină. Am lăsat-o pe mama să se ocupe de gospodărie și am presupus că lucrurile se rezolvă singure.
— Nu trebuie să faci totul, dragul meu, i-am spus. Dar nici nu poți să pleci în casă când vezi că eu nu mai pot.
A încuviințat.
A doua dimineață, Sorin s-a trezit înaintea tuturor și a mers în șură. Când am ajuns și eu, el curăța deja porumbul.
— Mamă, tu du-te și pregătește micul dejun. Termin eu aici.
— Dar trebuie să sortăm și sacii.
— Am văzut cum ai făcut. Știu ce am de făcut.
Cătălina a venit puțin mai târziu, îmbrăcată cu o haină groasă și cu mănuși de lucru.
— Am venit să vă ajut la sortat, a spus.
Am zâmbit.
— Atunci hai să-ți arăt care sunt cei mai buni știuleți.
Am lucrat împreună aproape două ore. Nu a fost nevoie să ne grăbim și nici să ne certăm. Fiecare a făcut cât a putut.
La un moment dat, Cătălina a ales un știulete mare și mi l-a arătat.
— Acesta este bun pentru semințe?
— Foarte bun. Uită-te cât de sănătoase sunt boabele!
Am râs amândouă.
Până la prânz, porumbul fusese curățat și pus în saci. Am acoperit lada cu semințe și am așezat-o într-un loc uscat, ferit de umezeală.
În zilele următoare, Sorin a cumpărat materialele necesare pentru a repara câteva scânduri din șură și a întări ușa. Nu voia să riscăm să intre umezeala peste recoltă.
Cătălina a început să mă întrebe înainte să ia anumite decizii legate de gospodărie, iar eu am învățat să nu-i cer să facă lucrurile exact cum le făceam eu.
Într-o seară, când pregăteam cina, a intrat în bucătărie cu două cești de ceai.
— Sevasta, am vrut să vă întreb ceva. De ce păstrați semințele din porumbul nostru și nu cumpărați altele?
— Pentru că știu ce am cultivat. Și pentru că vreau să avem și anul viitor ce să punem în pământ.
— Sorin mi-a spus că ați făcut asta și când era copil.
— Da. Tatăl lui mă învățase. Spunea că nu trebuie să consumi tot ce ai astăzi, dacă vrei să ai și mâine.
Cătălina a privit spre fereastră.
— Cred că eu m-am gândit prea mult la oboseala mea și prea puțin la cât ați făcut dumneavoastră pentru noi.
— Și eu trebuie să înțeleg că nu mai sunteți la fel de tineri ca atunci când am început noi gospodăria. Nu vreau să vă țin legați de treburi.
A zâmbit.
— Atunci poate că ar trebui să facem un program. Să nu ajungeți să lucrați singură până la miezul nopții.
— Mi-ar plăcea.
În primăvară, am deschis lada și am scos semințele păstrate. Sorin a pregătit pământul, iar Cătălina m-a ajutat să alegem boabele pentru semănat.
— Acestea sunt cele mai bune? m-a întrebat.
— Da. Au fost alese cu grijă încă din toamnă.
Am semănat împreună, iar când primele fire au ieșit din pământ, Cătălina a venit să mă cheme.
— Sevasta, veniți să vedeți! Au răsărit!
Am ieșit în grădină și am privit rândurile verzi.
Mi-am amintit de noaptea geroasă în care rămăsesem singură în șură și de vorbele nurorii mele.
Nu mai eram supărată, dar nici nu uitasem cât de greu îmi fusese.
Într-o după-amiază, Sorin mi-a adus un scăunel nou pentru șură.
— Mamă, acesta este pentru tine. Să nu mai stai pe scaunul acela vechi.
Am râs.
— Îmbătrânești și tu, dacă începi să-mi cumperi scaune!
— Nu îmbătrânesc. Învăț doar că trebuie să am grijă de mama mea.
L-am îmbrățișat.
În toamna următoare, am avut din nou o recoltă bună. De data aceasta, nu am mai așteptat să se facă noapte ca să curățăm porumbul. Ne-am organizat din timp, iar fiecare a făcut partea lui.
Cătălina nu a devenit peste noapte o gospodină care iubea toate muncile de la țară. Nici eu nu am încetat să fiu o femeie obișnuită să muncească. Dar am învățat să nu mai confundăm ajutorul cu obligația și nici oboseala cu lipsa de respect.
Într-o seară, când am intrat în șură și am văzut sacii așezați în rând, mi-am amintit de vorbele soțului meu: nu trebuie să consumi tot ce ai astăzi, dacă vrei să ai și mâine.
Și am înțeles că vorbele lui nu se potriveau doar cu semințele de porumb.
O familie trebuie să păstreze și răbdare, și respect, și puțină bunătate pentru zilele în care cineva nu mai poate duce singur toată greutatea.
La 69 de ani, nu mai aveam puterea de odinioară. Dar aveam lângă mine un fiu care începuse să vadă cât muncesc și o noră care învățase să-mi vorbească altfel.
Iar în șura noastră, lângă sacii cu porumb, lada cu semințe a rămas la locul ei. Pentru mine, era dovada că uneori o noapte grea poate deveni începutul unei primăveri mai bune.