Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin s-a așezat lângă pat și mi-a spus că Doina luase o hotărâre: renunțase la avion și urma să vină cu autocarul, chiar dacă drumul dura aproape două zile.
— A vorbit cu soțul ei și au găsit o soluție. Copiii vor rămâne cu tatăl lor, iar ea a cerut câteva zile libere de la serviciu.
Am rămas cu ochii la el.
— Dar nu era prea scump drumul?
Doctorul a zâmbit trist.
— A găsit o cursă mai ieftină. Mi-a spus că nu mai vrea să aștepte după prețuri.
Am început să plâng. Nu pentru că mă temeam de drum, ci pentru că, după atâtea zile în care îmi spusesem că fata mea are treburile ei, urma să o revăd.
— Să nu se grăbească, maică. Să ajungă cu bine.
În aceeași seară, asistenta mi-a adus telefonul. Doina voia să mă vadă prin apel video. Când i-am văzut chipul, am început să zâmbesc.
— Mamă, mă auzi?
— Te aud, fata mea. Te văd și parcă mi s-a mai luat o piatră de pe inimă.
— Am să vin. Nu mai contează cât costă drumul și nici cât durează. Trebuia să fac asta mai devreme.
— Să nu te învinovățești. Știu că ai copii și serviciu.
— Mamă, nu mai încerca să mă liniștești. De data asta vreau să mă asculți. Am amânat prea mult.
Am privit-o pe ecran. Avea părul prins în grabă și ochii obosiți.
— Cum sunt copiii?
— Bine. Te întreabă mereu când o să te vadă. Le-am spus că merg să te vizitez și că le voi povesti tot ce-mi spui.
Am vrut să-i spun că îmi era dor de ei, dar nu am mai avut putere să vorbesc. Am sărutat fotografia de pe noptieră și i-am arătat-o camerei.
— O mai am, mamă. Rochița albastră. Îți amintești cât te-ai supărat că am pătat-o la serbare?
Am râs încet.
— Am spălat-o de trei ori, dar tot a rămas o urmă.
— Și tu ai păstrat fotografia toți anii aceștia…
— Cum să n-o păstrez? Erai fata mea.
Am vorbit câteva minute, apoi asistenta mi-a spus că trebuia să mă odihnesc. Înainte să închidă, Doina mi-a promis că mă va suna din nou dimineața.
Drumul ei a fost greu. A plecat din Italia cu autocarul, cu o geantă mică și fotografia unei mame pe care nu o mai văzuse de aproape trei ani. Soțul ei a dus-o la locul de plecare, iar copiii au rămas acasă, cu promisiunea că bunica va fi bine îngrijită.
În prima zi, am întrebat-o pe asistentă de două ori dacă sunase fata mea. În a doua zi am dormit aproape tot timpul. Cătălin mi-a spus că organismul era foarte slăbit și că medicii continuau să mă supravegheze atent.
În dimineața următoare, am auzit o voce cunoscută pe coridor.
— Vă rog, doamna Ruxandra este în salonul acesta?
Mi-am întors capul spre ușă.
Doina intrase cu geanta pe umăr. Avea obrajii trași de oboseală, părul răvășit și ochii plini de lacrimi. Când m-a văzut, a lăsat geanta jos și a venit repede lângă pat.
— Mamă!
Am întins mâinile spre ea.
— Ai venit, fata mea…
M-a îmbrățișat cu grijă, apoi și-a lipit obrazul de al meu. Am simțit că tremură.
— Iartă-mă că am amânat atât. Iartă-mă că m-am uitat la prețul biletului în loc să mă gândesc cât timp mai aveam să te văd.
— Gata, fata mea. Ai ajuns. Asta contează acum.
— Nu, mamă. Trebuia să vin când m-ai rugat prima dată.
Am mângâiat-o pe obraz.
— Eu te-am crescut să-ți faci un rost. Nu ca să-ți lași copiii și serviciul de fiecare dată când mi-e mie dor de tine.
Doina a început să plângă.
— Dar tu ești mama mea. Și eu sunt fiica ta. Nu vreau să ajung să-mi pară rău că n-am făcut un drum pentru că am vrut să economisesc niște bani.
În următoarele zile, Doina a rămas lângă mine cât i s-a permis. Mă ajuta să-mi aranjez perna, îmi umezea buzele și îmi povestea despre copii. Îmi arăta fotografii cu nepoții, iar eu îi spuneam ce mult crescuseră.
Starea mea nu s-a îmbunătățit miraculos. Medicii i-au explicat că boala era gravă și că timpul rămas putea fi scurt. Doina a vorbit cu ei și a înțeles că nu exista o promisiune de vindecare.
Într-o după-amiază, mi-a adus un telefon și m-a ajutat să vorbesc cu nepoții.
— Bunico, când vii acasă? m-a întrebat cel mic.
— Nu știu, dragul meu. Dar să-ți asculți mama și să nu uiți că te iubesc.
Cel mare mi-a arătat un desen pe care îl făcuse pentru mine. Era o casă cu o grădină și patru oameni ținându-se de mână.
— Când vii, îl punem în camera ta, mi-a spus.
Am zâmbit. Nu i-am spus că poate nu voi mai ajunge niciodată acolo.
În a cincea zi de la sosirea Doinei, am rugat-o să-mi aducă fotografia veche. A așezat-o pe pat și a privit-o mult timp.
— Mamă, vreau să știi ceva. Am păstrat și eu rochița albastră. Nu mai încape nimeni în ea, dar nu am aruncat-o.
Am zâmbit.
— Ai fost frumoasă în ea.
— Pentru că ai cusut-o tu.
Am simțit că obosesc. I-am cerut să se apropie și i-am prins mâna.
— Să nu mai amâni vizitele la oamenii pe care îi iubești. Nu trebuie să vii cu daruri și nici să stai mult. Uneori ajunge să te vadă omul la ușă.
— O să vin, mamă. Îți promit.
Din acea noapte, povestea Ruxandrei a rămas în amintirea Doinei. Bătrâna a adormit ținându-și fiica de mână. Câteva ore mai târziu, starea ei s-a înrăutățit, iar medicii au intervenit pentru a-i ușura suferința. Doina a rămas lângă ea până în ultimele clipe. Ruxandra s-a stins cu fotografia fiicei lângă pat și cu mâna ei în mâna Doinei.
După înmormântare, Doina s-a întors în Italia. Nu și-a abandonat familia și nici serviciul, dar a început să-și organizeze altfel timpul. A păstrat legătura cu rudele din țară, a venit mai des și nu a mai lăsat lunile să treacă fără să-și vadă oamenii dragi.
Rochița albastră a adus-o acasă și a pus-o într-o cutie, lângă fotografia de la serbare și câteva scrisori vechi.
Nu putea schimba faptul că pierduse aproape trei ani fără să-și îmbrățișeze mama. Dar a înțeles că banii pot fi strânși din nou, concediile pot fi reprogramate, iar cheltuielile pot fi recuperate. Timpul petrecut cu un om drag nu poate fi cumpărat înapoi.
Ultimul drum al mamei ei nu fusese cel pe care și-l dorise, dar măcar nu o lăsase să-l parcurgă singură.
Iar fotografia cu fetița în rochiță albastră a rămas pentru Doina o amintire pe care nu a mai amânat niciodată să o privească.