“Nu vreau să mă mai întorc aici! Copiii râd de mine când le spun că îmi petrec vacanțele la bunica!” a spus nepotul meu, fără să știe că îl auzisem din camera alăturată.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Scrisoarea era de la învățătoarea Laviniei, doamna Ecaterina, și fusese trimisă în vara în care fiica mea terminase clasa a opta. Am început să citesc, iar după primele rânduri mi-am dat seama că nu știusem niciodată tot ce se întâmplase atunci.

Doamna Ecaterina scria că Lavinia fusese una dintre cele mai bune eleve ale clasei. Câștigase un concurs de compuneri organizat la nivel județean, cu o lucrare despre iernile copilăriei petrecute în sat, despre săniile construite de tatăl ei și despre serile în care bunica o aștepta cu mâncare caldă.

Titlul compunerii era “Casa în care mă întorc când ninge”.

Am citit mai departe. Învățătoarea scria că Lavinia fusese propusă pentru o bursă care îi permitea să urmeze un liceu bun, cu loc de cazare și masă. Era o șansă importantă pentru o fată dintr-o familie cu posibilități modeste.

Dar ultima parte a scrisorii m-a făcut să mă așez.

Lavinia refuzase inițial să accepte locul, spunând că nu voia să mă lase singură după moartea tatălui ei. Învățătoarea încercase să o convingă că poate să-și continue studiile fără să mă abandoneze, dar fata îi răspunsese că nu știa cum aveam să mă descurc fără ea.

Doamna Ecaterina îmi scrisese că ar fi vrut să discutăm împreună înainte ca Lavinia să ia o hotărâre definitivă.

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

Eu nu știusem nimic despre toate acestea. Crezusem că fata mea acceptase pur și simplu locul la liceul din apropiere.

Am pus scrisoarea pe pat și am sunat-o.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Lavinia, mai ții minte când ai terminat clasa a opta?

— Sigur că țin minte. De ce?

— Ai câștigat un concurs de compuneri despre iarnă?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— De unde știi?

— Am găsit o scrisoare de la doamna Ecaterina. Scrie că ai primit o bursă pentru un liceu cu loc de cazare și masă. De ce nu mi-ai spus niciodată?

Lavinia a oftat adânc.

— Mamă, credeam că ai uitat. A fost cu mult timp în urmă.

— Cum să uit ceva ce nici măcar nu am știut?

După câteva clipe, mi-a povestit adevărul.

În anul acela, după moartea tatălui ei, se temuse că nu voi putea ține singură gospodăria. Nu aveam bani mulți, iar ea mă văzuse muncind până seara, încercând să mă ocup de toate. Renunțase la locul de la liceul cu bursă și alesese o școală mai apropiată, ca să poată veni acasă în fiecare zi.

— Am crezut că așa te ajut, mamă. Nu voiam să rămâi singură.

— Dar eu nu ți-am cerut niciodată să renunți la șansa aceea!

— Știu. Doamna Ecaterina mi-a spus și ea că trebuie să mă gândesc la viitorul meu. Dar eram copil și mi se părea că trebuie să am grijă de tine.

Am rămas câteva clipe fără cuvinte.

— Și de ce nu mi-ai spus toate acestea?

— Pentru că, mai târziu, am reușit să merg la facultate și mi-am construit viața. Nu am vrut să te fac să te simți vinovată pentru alegerea mea.

Am închis ochii. Îmi venea să plâng și să o strâng în brațe, deși era departe.

— Fata mea, eu am vrut să ai o viață mai ușoară decât a mea. Nu să renunți la copilărie și la șansele tale ca să ai grijă de mine.

— Știu, mamă. Dar atunci nu înțelegeam lucrurile așa.

Am întrebat-o dacă mai păstra lucrarea despre iarnă.

— Nu. Cred că am pierdut-o când ne-am mutat. Dar îmi amintesc ce am scris. Era despre tine, despre sania pe care mi-a făcut-o tata și despre serile în care ne strângeam toți în casă.

Atunci am înțeles de ce doamna Ecaterina îmi mai trimisese vești de-a lungul anilor. Învățătoarea păstrase câteva dintre lucrările vechi ale elevilor și, când mă întâlnea prin sat, îmi povestea uneori despre foștii ei copii. Scrisoarea aceea rămăsese însă uitată în cutia mea.

— Mamă, i-ai arătat lui Matei scrisoarea?

— Da. A citit-o și a aflat ce ai făcut.

— Și ce a spus?

— Nu a spus prea multe. Dar cred că a început să înțeleagă.

În zilele următoare, Matei s-a apropiat tot mai mult de mine. Nu l-am obligat să se joace afară și nici nu i-am cerut să renunțe la telefon. I-am arătat însă fotografia în care mama lui cobora dealul cu sania și i-am povestit cum se întorcea acasă cu obrajii roșii și cu hainele ude.

— Mama chiar făcea toate astea?

— Mai mult decât atât. Uneori trebuia să o chem de trei ori ca să intre în casă.

Matei a râs.

— Nu mi-a povestit niciodată.

— Poate că ar trebui să o întrebi când o vezi.

În ultima zi a vacanței, am scos sania veche din șopron. Tiberiu, vecinul nostru, mă ajutase să-i înlocuiesc scândura crăpată. Matei a privit-o atent, apoi m-a întrebat dacă putem merge pe deal.

Am pornit împreună. Nu mai aveam puterea să alerg după el ca altădată, dar l-am însoțit până la marginea pantei. A coborât singur, râzând, iar când a ajuns jos s-a întors și mi-a făcut semn să mai încercăm o dată.

— Bunico, acum înțeleg de ce îi plăcea mamei aici!

Am zâmbit.

— Fiecare copil are amintirile lui, dragul meu. Nu trebuie să-ți placă tot ce i-a plăcut mamei tale.

— Dar nu mai vreau să-mi fie rușine să spun că vin la tine.

Când Lavinia a venit să-l ia, Matei i-a arătat fotografia veche și i-a povestit despre sanie. Fiica mea a privit-o mult timp, apoi m-a îmbrățișat.

— Mamă, cred că am uitat și eu multe lucruri despre copilăria mea.

— Nu le-ai uitat, fata mea. Doar că ai avut alte griji.

Înainte să plece, Lavinia mi-a promis că va veni mai des și că va încerca să-i povestească băiatului despre anii în care crescuse aici.

Am păstrat scrisoarea în cutia de lemn, lângă fotografia cu sania. Nu pentru a-i aminti Laviniei ce sacrificase, ci pentru ca Matei să știe cândva că mama lui nu fusese dintotdeauna femeia care se temea să fie asociată cu satul.

În iarna aceea, nu am recuperat anii trecuți și nici nu am schimbat peste noapte felul în care nepotul meu privea lumea. Dar am câștigat ceva mai important: a început să vină la mine de bunăvoie, nu doar pentru că mama lui avea nevoie de ajutor.

Iar sania veche a rămas în șopron, pregătită pentru următoarea ninsoare.