Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat scrisoarea din mâna lui Călin și m-am așezat pe marginea patului. Nu voiam să-i ascund adevărul, dar nici nu știam cum să-i explic unui copil de unsprezece ani cât de greu fusese drumul mamei lui până acolo.
— Da, dragul meu. Am făcut multe lucruri pentru mama ta. Dar nu am făcut niciodată ceva ca să-mi fie ea datoare.
Călin s-a așezat lângă mine.
— Ce scrie în scrisoare?
Am desfăcut foaia cu grijă. Era o scrisoare pe care Mirela mi-o trimisese în primul an de facultate. Îmi mulțumea că o ajutasem să-și continue studiile și îmi promitea că într-o zi avea să-mi răsplătească toate sacrificiile.
— Bunico, de ce avea mama nevoie de atâția bani?
Am început să-i povestesc.
Când Mirela terminase liceul, voia să urmeze facultatea, dar tatăl ei murise de puțin timp, iar eu rămăsesem singură cu o gospodărie și o pensie mică de urmaș. Nu aveam bani pentru taxele de studiu, chirie și toate cheltuielile pe care le presupunea viața ei la oraș.
Am vândut atunci două vaci și câteva bijuterii pe care le păstrasem de la mama mea. Am început să lucrez mai mult în grădină și să vând legume, fructe și brânză. În timpul iernii coseam haine pentru femeile din sat și făceam reparații la lucrurile pe care mi le aduceau.
Nu i-am spus Mirelei cât de greu îmi era. Îi trimiteam bani în fiecare lună și îi spuneam că mă descurc.
— Dar de ce nu i-ai spus că nu ai bani?
— Pentru că nu voiam să renunțe la școală din cauza mea. Știam cât de mult își dorea să termine facultatea.
Călin a privit fotografia mamei sale.
— Și mama știe toate acestea?
— Știe o parte. Dar nu știe cât am muncit în unele perioade. Nu i-am povestit niciodată toate lucrurile.
Băiatul a rămas tăcut. Apoi a luat scrisoarea și a început să citească mai atent. La final, mama lui scrisese că nu va uita niciodată că bunica fusese omul care nu o lăsase să renunțe la visul ei.
— Bunico, tu ai fost săracă?
Am zâmbit.
— Au fost ani în care am avut puțin. Dar am avut ce să pun pe masă și am avut pentru ce să muncesc. Nu mi-a fost rușine niciodată de viața mea.
În acea seară, Călin nu mi-a mai cerut telefonul și nici nu s-a mai închis în cameră. M-a rugat să-i arăt câteva fotografii vechi și a vrut să afle cum era mama lui la vârsta lui.
A doua zi dimineață l-am găsit în curte, lângă masa pe care sortam fructele.
— Bunico, pot să te ajut?
— Sigur că poți. Dar nu ești obligat.
— Vreau să învăț cum faci dulceața.
Am zâmbit și i-am arătat cum să aleagă fructele bune. La început se mișca stângaci, dar era curios și punea multe întrebări.
După câteva ore, am mers împreună în grădină. I-am arătat pomii, răsadurile și locul în care cultivam legumele. Nu i-am cerut să muncească toată ziua. Am vrut doar să vadă câtă muncă se afla în spatele lucrurilor pe care le considera simple.
În zilele următoare, Călin a început să se schimbe. Nu a renunțat la telefon și nici nu a devenit peste noapte un copil pasionat de gospodărie. Dar nu s-a mai plâns că nu are ce face. A învățat să ude florile, să culeagă fructe și să hrănească găinile.
Într-o după-amiază, l-am găsit fotografiind grădina.
— Ce faci, dragul meu?
— Vreau să le arăt colegilor cum arată locul acesta. Poate le trimit câteva fotografii.
— Să le trimiți ce dorești, dar să nu faci ceva doar ca să le demonstrezi lor că este frumos aici.
— Nu, bunico. Vreau să vadă și ei.
La sfârșitul primei săptămâni, Mirela m-a sunat să mă întrebe cum se descurcă băiatul.
— Este bine, mamă. S-a obișnuit.
— Nu s-a plâns că se plictisește?
— La început, da. Dar acum mă ajută și îmi pune tot felul de întrebări.
Am auzit-o oftând.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva. Călin mi-a trimis o fotografie cu tine și cu el în grădină. Mi-a spus că i-ai arătat scrisorile mele vechi.
— Le-a găsit singur. Nu am vrut să-i țin o lecție.
— Știu. Dar m-a întrebat dacă este adevărat că ai vândut vacile ca să-mi plătești facultatea. Nu i-am povestit niciodată toate lucrurile acestea.
— Nu era nevoie, Mirela. Ai terminat școala, ai un serviciu și ți-ai făcut rostul. Asta mi-am dorit.
Fiica mea a început să plângă.
— Și eu am ajuns să uit cât ai făcut pentru mine. Îmi pare rău că te-am lăsat să îmbătrânești singură aici, fără să vin mai des.
— Nu vreau să te simți vinovată. Vreau doar să nu uiți că sunt mama ta și că mi-ar plăcea să ne vedem mai des.
Când Mirela a venit să-l ia pe Călin, băiatul a alergat spre ea cu un borcan de dulceață pe care îl pregătiserăm împreună.
— Mami, să vezi ce am făcut! Eu am ales fructele, iar bunica m-a învățat cum să le pregătim.
Mirela m-a îmbrățișat mai strâns decât o făcuse de mult.
— Mamă, îmi pare rău că uneori am tratat casa aceasta ca pe un loc în care venim doar când avem nevoie de ajutor.
— Casa mea este deschisă pentru voi. Dar să veniți și când nu aveți nevoie de nimic.
Călin și-a pus geanta în mașină, apoi s-a întors după mine.
— Bunico, la anul pot să vin iar? Și poate stau chiar trei săptămâni.
Am râs.
— Dacă mai vrei și atunci, te aștept cu drag.
Înainte să plece, mi-a dat un telefon și m-a rugat să-l sun când vreau să vorbim. Mi-a spus că nu o să mai ascundă faptul că petrece vacanțele la țară.
Nu mi-am dorit niciodată ca nepotul meu să se rușineze de colegii lui sau să renunțe la lucrurile care îi plac. Voiam doar să înțeleagă că locul în care te-ai născut sau meseria pe care o ai nu hotărăsc cât valorezi.
În lunile următoare, Mirela a început să vină mai des. Uneori rămânea peste noapte, alteori mă lua cu ea la oraș pentru câteva zile. Călin îmi trimitea fotografii de la școală și îmi povestea despre prietenii lui.
Într-o zi, mi-a trimis o fotografie cu scrisoarea veche, pe care o fotografiase înainte să plece. Sub ea scrisese: “Bunica mea a muncit ca mama să poată ajunge unde este astăzi. Eu nu am de ce să mă rușinez cu ea.”
Am păstrat fotografia în cutia mea de lemn, lângă scrisoarea Mirelei.
Nu aveam nevoie ca nepotul meu să le spună tuturor cât de minunată sunt. Îmi era de ajuns că nu mai privea casa mea ca pe un loc de care trebuia să se ascundă.
La șaptezeci de ani, nu aveam averi și nici o gospodărie impresionantă. Aveam însă o casă în care fiica mea crescuse, o grădină în care muncisem o viață și o familie care începuse să înțeleagă cât de mult înseamnă toate acestea.
Iar în vara aceea, Călin nu a plecat de la bunica lui cu rușinea că era un băiat de la țară. A plecat cu mândria că avea o bunică pe care o putea prezenta oricui, fără să-și plece privirea.