Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bărbatul s-a așezat pe scaunul de lângă vitrină și mi-a arătat fotografia mai bine. Era făcută cu aproape douăzeci de ani în urmă, în fața unei fabrici de mobilă. Cei trei bărbați purtau salopete de lucru, iar cel din mijloc era nea Ilie.
— Mă numesc Dănuț, mi-a spus. Tatăl meu a lucrat în aceeași fabrică. Acum aproape douăzeci de ani, într-o iarnă foarte grea, a avut un accident de muncă. Și-a fracturat piciorul și a stat luni întregi fără să poată lucra.
Am privit din nou fotografia.
— Ce legătură are nea Ilie cu tatăl dumneavoastră?
— Era colegul lui. Când tata a ajuns în spital, Ilie a fost cel care a venit zilnic să-l viziteze. Îi aducea mâncare, îi cumpăra medicamente și îl ajuta cu drumurile pentru acte. Dar cel mai important lucru a fost că a avut grijă de noi.
Dănuț a făcut o pauză.
— Eu eram copil. Mama lucra într-o croitorie și nu putea să lipsească. Ilie mă lua uneori de la școală, mă ducea acasă și mă ajuta să-mi fac temele. Când tata nu mai putea plăti toate cheltuielile, el a strâns bani de la colegi și a cumpărat lemne pentru iarnă.
Am simțit un nod în gât.
— Și de ce nu l-ați mai căutat?
— Tata a murit acum șapte ani. După închiderea fabricii, oamenii s-au împrăștiat. Am pierdut legătura cu mulți dintre foștii colegi. Am încercat să-l găsesc pe Ilie, dar știam doar numele și satul în care locuia. Nu am reușit.
— Astăzi l-ați întâlnit aici.
— Da. Și mi-e rușine că l-am grăbit înainte să știu cine este. Dar vreau să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru familia mea.
Am ieșit de după tejghea și i-am arătat direcția în care plecase bătrânul.
— Nu a mers repede. Dacă vă grăbiți, poate îl prindeți.
Dănuț a plecat imediat.
Eu am rămas în măcelărie, gândindu-mă la cei cinci lei pe care îi numărase nea Ilie și la felul în care încercase să-și ascundă rușinea. În ziua aceea înțelesesem că uneori un om care pare să nu mai aibă nimic de oferit a lăsat în urmă mai mult decât poate strânge altcineva într-o viață.
După aproape o jumătate de oră, ușa magazinului s-a deschis. Dănuț s-a întors împreună cu bătrânul.
— Viorica, l-am găsit! mi-a spus zâmbind.
Nea Ilie părea neliniștit.
— Maică, omul acesta spune că m-a cunoscut de la fabrică. Dar eu nu-mi mai amintesc bine toate fețele.
Dănuț s-a apropiat de el.
— Tata era Sandu, cel care lucra la tâmplărie, lângă dumneavoastră. Îl luați uneori la dumneavoastră acasă când nu avea cine să-l ajute. Eu sunt băiatul lui.
Bătrânul a privit fotografia, apoi chipul bărbatului. I-au trebuit câteva clipe până când a zâmbit.
— Sandu… Om bun era tatăl tău. Îmi pare rău că s-a dus.
Dănuț i-a întins mâna.
— Vreau să vă mulțumesc. Mama mi-a povestit de multe ori ce ați făcut pentru noi. Nu am uitat.
Ilie a dat din cap.
— Am fost colegi. Asta fac oamenii când unul dintre ei are necazuri.
— Dumneavoastră ați făcut mai mult decât atât. M-ați ajutat să termin școala când tata nu mai putea lucra. Mama mi-a spus că ați plătit chiar și câteva luni de meditații la matematică, fiindcă eu voiam să intru la o școală profesională.
Nea Ilie a zâmbit timid.
— Și ai intrat?
— Da. Acum sunt electrician și am propria mea echipă.
Bătrânul l-a privit cu mândrie.
— Atunci înseamnă că n-am muncit degeaba.
Dănuț și-a scos portofelul.
— Vreau să vă ajut. Nu ca să vă plătesc pentru ce ați făcut atunci, fiindcă nu există bani pentru asta. Dar aș vrea să nu mai trebuiască să numărați cinci felii de parizer pentru trei zile.
Ilie a refuzat inițial. I-a spus că nu voia să primească bani doar pentru că fusese sărac în fața altora.
— Nu vă ofer bani din milă, i-a răspuns Dănuț. Vă ofer ajutor pentru că tatăl meu a fost în stare să meargă la muncă și să ne țină pe linia de plutire datorită dumneavoastră. Mama a putut să-și păstreze serviciul, iar eu am putut să-mi continui școala. Nu am uitat asta.
Am intervenit și eu.
— Nea Ilie, nu trebuie să hotărâți astăzi ce faceți cu ajutorul acesta. Dar nu-l refuzați doar pentru că vă este rușine. Nu este nicio rușine să primiți de la un om care vrea să vă mulțumească.
În cele din urmă, bătrânul a acceptat să-l lase pe Dănuț să-l ajute cu niște cumpărături și să-i ducă acasă o sacoșă cu alimente. Nu a vrut să primească bani în mână, dar a acceptat ca bărbatul să-i plătească o parte din cumpărăturile necesare pentru următoarele săptămâni.
Înainte să plece, Dănuț mi-a cerut să-i pregătesc o pungă cu carne, legume și câteva produse de bază. A achitat totul, iar eu am adăugat din partea magazinului câteva lucruri.
Nea Ilie s-a uitat la noi și a început să plângă.
— Nu știu ce să vă spun. M-am obișnuit să mă descurc singur. Nu mi-am imaginat că o să mai întâlnesc oameni care să-și amintească de mine după atâția ani.
Înainte să plece, am stabilit că putea să mă sune când îi era greu să ajungă la magazin. Nu i-am promis că îi voi da tot ce îi trebuie fără să țin cont de posibilitățile mele, dar i-am spus că nu va mai trebui să-și ascundă necazurile de teamă că deranjează.
În săptămânile următoare, Dănuț a revenit de câteva ori. A verificat dacă bătrânul avea cele necesare și l-a ajutat să discute cu copiii lui despre situația în care ajunsese. Aceștia nu știau cât de greu îi era tatălui lor. Îi trimiteau bani din când în când, dar el îi refuza aproape întotdeauna, spunând că se descurcă.
După ce au aflat adevărul, au început să contribuie regulat la cheltuielile lui. Unul dintre fii a venit chiar să-l viziteze și a rămas câteva zile, timp în care au făcut împreună cumpărăturile și au rezolvat câteva probleme din gospodărie.
Eu am continuat să-l văd pe nea Ilie când venea la măcelărie. La început cumpăra tot puțin, din obișnuință. Apoi a început să ia și carne pentru ciorbă, brânză și câte ceva pentru weekend.
Într-o dimineață, a intrat cu portofelul lui vechi în mână.
— Viorico, astăzi vreau o bucată bună de carne pentru o ciorbă. Vine băiatul meu să mănânce cu mine.
Am zâmbit.
— Atunci să-i puneți și lui o farfurie mare!
— Pun, maică. De mult n-am mai stat la masă împreună.
Am văzut atunci că bătrânul nu avea nevoie doar de mâncare. Avea nevoie să simtă că nu devenise invizibil pentru cei din jur.
În ziua în care ceruse cinci felii de parizer, crezusem că îl ajut doar cu o sacoșă de cumpărături. Dar întâlnirea cu Dănuț îi readusese în viață o legătură pe care timpul și distanța o îngropaseră.
Am păstrat fotografia veche pe care mi-o arătase Dănuț. Am pus-o într-o ramă mică, lângă casa de marcat. De fiecare dată când o privesc, îmi amintesc că oamenii nu sunt doar ceea ce pot cumpăra astăzi.
Nea Ilie venise în magazin cu cinci felii de parizer și câțiva lei numărați cu grijă. Plecase cu ceva ce nu mai avusese de mult: sentimentul că munca și bunătatea lui nu fuseseră uitate.