Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Zamfira mi-a întins hârtia și s-a așezat pe scaunul de lângă ușă. Era o chitanță de la farmacie, pe care apăreau medicamentele pe care le cumpărase în ultimele luni.
— Profiro, am aflat cine îmi plătește, de fapt, medicamentele. Am fost săptămâna trecută la farmacie și am întrebat de ce unele dintre ele erau achitate înainte să ajung eu acolo. Farmacista mi-a spus că venea cineva în fiecare lună și lăsa bani pentru mine.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Și ce legătură are asta cu mine?
— Mi-a arătat numele de pe însemnările ei. Era al dumitale. Nu am vrut să cred până nu am vorbit cu ea din nou.
Am privit-o fără să spun nimic.
— De trei ani, Profiro? De trei ani îmi plătești medicamentele fără să-mi spui?
Am lăsat privirea în jos.
— Nu am făcut-o ca să afle cineva. Știam că nu-ți ajunge pensia și că uneori renunțai la medicamente ca să poți cumpăra mâncare.
Zamfira a început să plângă.
— Eu credeam că mă ajută o rudă care plecase de mult din sat. Îi mulțumeam mereu în gând, dar nu știam cine este. De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să te simți datoare. Știam că și tu ai mândria ta. Îți amintești când mi-ai adus pâine și lapte după ce mi-a murit bărbatul? Nu m-ai întrebat dacă am bani să-ți plătesc. Mi-ai lăsat sacoșa la ușă și ai plecat. Am vrut doar să fac și eu ceva pentru tine.
Zamfira mi-a prins mâinile.
— Dar tu abia te descurci cu ale tale!
— Mă descurc. Vaca îmi dă lapte, iar eu îmi împart banii cum cred de cuviință.
Atunci mi-a spus că venise și pentru altceva. Aflase de la o vecină că nu mai puteam mulge singură și că nora mea refuzase să mă ajute. Se oferise să mă sprijine, dar nu voia să-mi dea bani și nici să mă facă să mă simt neputincioasă.
— Eu nu mai pot munci ca înainte, dar pot să vin dimineața. Am fost la țară toată viața. Știu să mulg o vacă.
Am privit-o surprinsă.
— Zamfira, abia te ții pe picioare și tu!
— Nici dumneata nu ești mai zdravănă. Dar dacă ne ajutăm una pe alta, poate reușim să nu renunțăm la lucrurile care ne țin în putere.
Nu am acceptat imediat. Știam că și ea avea probleme de sănătate și nu voiam să schimb un necaz cu altul. Dar mi-a propus să încercăm câteva dimineți, fără să ne obligăm la un program pe care nu-l puteam respecta.
În acea după-amiază, am vorbit cu Ghiță. I-am spus despre oferta Zamfirei și despre faptul că nu mai puteam continua singură. Fiul meu a rămas surprins când a aflat că o ajutasem financiar pe vecina noastră.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus? Puteam să te ajut și eu.
— Pentru că nu voiam să-ți cer bani pentru fiecare lucru. Dar nici nu mai pot să fac totul singură.
Ghiță a privit spre grajd.
— De mâine mă ocup eu de muls. Mă trezesc înainte să plec la serviciu.
Lavinia, care ascultase discuția, a intervenit:
— Și până când o să faci asta? În fiecare zi? Nu poți să-ți schimbi programul pentru o vacă!
— Nu-mi schimb programul, i-a răspuns el. Mă trezesc mai devreme. Este mama mea și nu o las să se îmbolnăvească muncind până cade.
— Dar nici eu nu vreau să trăiesc ca la fermă!
Ghiță a rămas calm.
— Nu te obligă nimeni să mulgi vaca. Dar nici nu poți să-i ceri mamei să muncească în locul tuturor.
În dimineața următoare, fiul meu s-a trezit la patru și jumătate. A venit în grajd, și-a pus șorțul vechi pe care îl purtam eu și a încercat să mulgă Florica. Nu s-a descurcat prea bine la început. A vărsat puțin lapte și s-a murdărit pe mânecă, dar nu s-a dat bătut.
— Mamă, nu mi-am imaginat niciodată câtă muncă este aici.
Am zâmbit.
— Acum ai aflat.
În următoarele săptămâni am organizat treburile altfel. Ghiță se ocupa de muls în diminețile în care putea, iar Zamfira venea de două ori pe săptămână să mă ajute. Am găsit și un tânăr din sat care putea prelua unele treburi contra cost, în zilele mai aglomerate.
Eu nu am mai ridicat găleți grele și am redus numărul familiilor cărora le vindeam lapte. Nu câștigam la fel de mult, dar îmi păstram o parte din venit și nu-mi mai puneam sănătatea în pericol.
Într-o duminică, Lavinia a venit în grajd. Avea în mână o găleată curată și o pereche de mănuși.
— Ghiță mi-a spus că astăzi este rândul meu să vă ajut. Dacă îmi arătați, pot să încerc.
Am privit-o cu surprindere.
— Nu trebuie să faci ceva ce nu vrei.
— Știu. Dar am înțeles că v-am lăsat prea mult singură. Și că am vorbit urât cu dumneavoastră.
Nu i-am ținut o predică. I-am arătat cum să pregătească locul, cum să aibă grijă de animal și cum să țină găleata. Nu a fost ușor, iar la început s-a speriat când Florica s-a mișcat brusc.
— Nu cred că m-am născut pentru asta, a spus ea, încercând să zâmbească.
— Nici eu nu m-am născut știind. Am învățat cu timpul.
Nu a devenit peste noapte o femeie gospodină și nici nu a început să se trezească zilnic la patru. Dar a înțeles că munca mea nu era o obligație și că nu puteam fi lăsată să mă epuizez doar pentru că locuiam împreună.
Într-o dimineață, Zamfira a venit cu o sacoșă mică. Înăuntru erau câteva medicamente și o pâine proaspătă.
— Acum vreau să te ajut și eu, Profiro. Nu pot să-ți dau înapoi tot ce ai făcut pentru mine, dar pot să fiu lângă tine.
Am îmbrățișat-o.
Florica a continuat să fie îngrijită, iar eu am rămas cu mica mea activitate, dar într-un ritm potrivit vârstei mele. Banii din lapte nu mai însemnau doar câștigul meu. Însemnau independență, ajutor pentru o vecină și dovada că o femeie poate continua să fie folositoare fără să-și sacrifice sănătatea.
Într-o seară, Lavinia mi-a spus că începuse să înțeleagă de ce nu voiam să vând vaca.
— Credeam că vă încăpățânați să păstrați un obicei vechi. Nu mi-am dat seama că este și munca dumneavoastră, și venitul dumneavoastră.
— Nu trebuie să-ți placă viața mea, i-am răspuns. Trebuie doar să-mi respecți alegerile.
La șaptezeci și doi de ani, am învățat că nu trebuie să demonstrez nimănui că mai pot face tot ce făceam la patruzeci. Iar copiii mei au învățat că ajutorul primit de la o mamă nu înseamnă că ea nu mai are nevoie niciodată de ajutor.
Florica a rămas în grajd, Zamfira nu a mai fost nevoită să renunțe la medicamente, iar eu am început, în sfârșit, să mă odihnesc fără să mă simt vinovată.
Nu era nevoie ca toată lumea să se trezească la patru dimineața. Era nevoie doar ca nimeni să nu mai creadă că o femeie bătrână trebuie să muncească până nu mai poate, în timp ce ceilalți dorm liniștiți.