Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dinu a scos din cutie trei foi împăturite, pe care erau desenate cele trei sănii, cu toate dimensiunile și detaliile lor. Pe fiecare desen era scris numele câte unui nepot, iar în partea de jos se afla scrisul bunicului.
— Bunico, bunicul mi le-a arătat înainte să se îmbolnăvească. Mi-a spus că trebuie să le păstrăm și că, atunci când voi fi mai mare, mă va învăța să repar una singur.
M-am așezat pe marginea unui scaun. Am recunoscut imediat scrisul lui Toader. Desenele erau făcute cu creionul, iar lângă fiecare sanie notase grosimea lemnului, forma șinelor și felul în care trebuiau prinse piesele.
— De unde le ai, dragul bunicii?
— Le-am găsit în sertarul de jos al bancului de lucru. Bunicul mi-a spus să nu le pierd niciodată. Mai este ceva.
Dinu a scos din cutie un plic mic, îngălbenit pe margini. Pe el era scris numele lui, cu litere mari.
— Mi-a spus că pot să-l deschid când voi avea unsprezece ani.
Mirela și-a încrucișat brațele.
— Foarte frumos, dar asta nu schimbă faptul că săniile sunt vechi și trebuie verificate. Nu vreau să se accidenteze copiii.
Pentru prima dată în acea zi, nu am mai simțit nevoia să-i răspund imediat. Avea dreptate într-o privință: siguranța nepoților era mai importantă decât orice amintire.
— Atunci le verificăm, am spus. Dar nu le aruncăm înainte să știm dacă mai pot fi folosite.
— Bunicul a avut grijă de noi, a spus Dinu. Nu vreau să le aruncăm.
Mirela a rămas tăcută. A privit desenele, apoi sania.
— Nu am știut că a păstrat toate acestea. Eu am văzut doar niște sănii vechi, care stăteau de ani întregi în magazie.
— Și eu am văzut niște lucruri care îmi aminteau de omul cu care am trăit o viață întreagă, i-am răspuns. Poate că amândouă am privit doar o parte din poveste.
Sergiu a luat scrisoarea și a citit-o din nou. Apoi s-a întors către soția lui.
— Mirela, trebuia să discutăm înainte să le scoatem afară. Tata le-a făcut pentru copiii noștri. Nu cred că mama cerea ceva atât de greu.
— Nu am vrut să o rănesc. Voiam doar să fac ordine și să cumpăr ceva sigur pentru copii.
— Știu. Dar puteai să întrebi.
În ziua următoare, Sergiu a dus cele trei sănii la un tâmplar din apropiere, care îl cunoscuse pe Toader. Omul le-a verificat cu atenție și ne-a explicat că două puteau fi reparate, însă a treia avea o fisură serioasă și nu mai trebuia folosită la coborâri.
— Nu are rost să riscăm, ne-a spus el. Pe aceasta o puteți păstra ca amintire. Celelalte două pot fi refăcute, cu șinele întărite și cu toate îmbinările verificate.
Mirela a fost de acord să plătească reparațiile împreună cu Sergiu. Nu mai vorbea despre scânduri putrede și nici despre lucruri bune doar pentru oamenii de la țară.
În weekendul următor, Dinu a mers cu tatăl lui la atelier. A urmărit fiecare etapă a reparației și a ținut în mână șmirghelul, exact cum îl învățase bunicul cu câțiva ani înainte. Ilinca și Codrin au venit și ei să vadă săniile.
Când au fost gata, cele două sănii au fost așezate în curte. Pe tăblițele din față se vedeau în continuare numele copiilor, iar lemnul fusese curățat și lăcuit din nou.
— Pe care o folosim prima? a întrebat Codrin.
— Pe cea care este verificată și pregătită pentru tine, i-a răspuns tatăl lui.
Am ieșit împreună în curte. Zăpada era proaspătă, iar copiii râdeau în timp ce Sergiu îi trăgea încet pe drumul drept din spatele casei. Nu i-am lăsat să coboare pe pante abrupte și nici nu am transformat prima plimbare într-o încercare de curaj.
Mirela a rămas lângă mine, urmărindu-i.
— Saveta, vreau să vă cer iertare pentru ce am spus în ziua aceea. Nu trebuia să vorbesc așa despre munca lui Toader. Și nici să vă tratez ca și cum nu ați avea dreptul să păstrați lucrurile care vă sunt dragi.
Am privit-o. Nu era nevoie să ne prefacem că nu se întâmplase nimic, dar nici nu voiam să rămânem certate.
— Îți accept scuzele, Mirela. Dar să știi că nu m-a durut că ai vrut să cumperi o sanie nouă. M-a durut că ai vrut să arunci ceva ce soțul meu făcuse cu dragoste pentru copiii voștri.
— Am înțeles acum.
Înainte de Crăciun, am hotărât împreună ce vom face cu sania care nu mai putea fi folosită. Am curățat-o, am reparat ce se mai putea repara fără să-i schimbăm forma și am așezat-o în atelierul lui Toader, lângă bancul de lucru.
Dinu a pus desenele bunicului într-o ramă simplă și le-a agățat deasupra ei.
În seara de Ajun, când copiii au venit să mă colinde, am găsit cele trei sănii așezate una lângă alta, în fața atelierului. Una era păstrată ca amintire, iar celelalte două erau pregătite pentru iarnă.
Mirela mi-a adus o fotografie înrămată cu Toader, făcută într-o iarnă în care îi trăgea pe copii prin curte.
— Cred că ar trebui să stea aici, mi-a spus.
Am luat fotografia și am așezat-o lângă desenele lui.
În seara aceea am înțeles că nu trebuie să alegem între lucrurile noi și cele vechi. Copiii puteau avea sănii moderne, dar puteau învăța și să prețuiască ceea ce bunicul lor construise pentru ei.
Toader nu mai era lângă noi, însă mâinile lui rămăseseră în acele bucăți de lemn lucrate cu răbdare. Iar cel mai frumos lucru nu era că săniile fuseseră salvate, ci că nepoții începuseră să înțeleagă cine fusese bunicul lor și câtă dragoste pusese în fiecare dintre ele.
Unele lucruri vechi trebuie reparate, altele trebuie păstrate, iar altele trebuie lăsate în urmă. Dar înainte să aruncăm ceva, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva aruncăm și o parte din povestea cuiva.