Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Simona a deschis cutia și a scos din ea un caiet gros, cu o copertă de piele maronie, tocită la colțuri. L-a răsfoit câteva secunde, apoi l-a privit pe Ovidiu.
— Ce este caietul acesta? a întrebat ea.
Am întins mâna după el.
— Este carnetul lui Pavel. A notat acolo toate lucrările făcute la casă, de la sobă și horn până la acoperiș și instalațiile de apă.
Simona a răsfoit câteva pagini. Erau desene, măsurători, liste de materiale și datele la care fuseseră făcute reparațiile.
— Și de ce îl păstrați?
— Pentru că îmi este folositor. Când am nevoie să chem un meșter, știu ce s-a făcut și ce trebuie verificat. Uite, aici sunt trecute chiar și ultimele lucrări la horn.
Am deschis caietul la pagina respectivă. Pavel notase data curățării, numele meșterului și observațiile despre tiraj. Lângă ele se afla și o însemnare făcută de mine, cu data ultimei verificări.
— Hornul a fost curățat și verificat luna trecută, am spus. Meșterul mi-a confirmat că soba funcționează bine și că nu există scurgeri de fum în cameră.
Ovidiu a luat caietul și a început să citească.
— Tata nota chiar totul…
— Așa era el. Nu-i plăcea să lase lucrurile la voia întâmplării. Știa că o casă trebuie întreținută, nu doar locuită.
Simona a închis caietul și l-a așezat pe masă.
— Bine, dar tot nu înțeleg de ce trebuie să ținem neapărat soba aprinsă. Putem folosi radiatorul.
— Îl putem folosi când avem nevoie, i-am răspuns. Dar nu poate încălzi singur toată casa. Iar eu nu voi stinge singura sursă care încălzește bine camerele doar pentru că nu-ți place mirosul lemnelor.
Ovidiu s-a apropiat de fereastră. Afară începuse să ningă mai puternic, iar vântul scutura crengile pomilor din curte.
— Hai să nu ne mai certăm. Este Ajunul. Mergem să pregătim masa și terminăm discuția.
Am acceptat. Nu voiam să transform sărbătoarea într-o ceartă fără sfârșit.
În seara aceea, am pregătit cina împreună. Simona a rămas mai mult în bucătărie, iar eu am avut grijă de sobă. Am pus câteva lemne uscate și am verificat ușița, așa cum făceam de fiecare dată.
Copiii s-au jucat lângă brad, iar pentru câteva ore am uitat de discuția de dimineață.
Dar, puțin înainte de miezul nopții, luminile s-au stins brusc.
Ovidiu a ieșit pe hol și a încercat întrerupătorul. Nu s-a aprins nimic.
— Probabil este o avarie în zonă, a spus el. Verific imediat.
A pornit telefonul și a verificat dacă există vreo informare despre întreruperea curentului. Rețeaua era afectată de vremea rea, iar furnizarea urma să fie reluată abia după remedierea defecțiunii.
Simona a ieșit din bucătărie.
— Și acum ce facem? Nu avem lumină, nu funcționează radiatorul și nici măcar nu putem încălzi camera copiilor!
Am privit-o liniștită.
— Avem soba.
— Nu începeți iar!
— Nu încep nimic. Focul arde deja, iar soba încălzește camera. Hai să-i aducem pe copii aici și să pregătim câteva pături.
Am aprins două felinare și am așezat copiii pe canapeaua din apropierea sobei, la o distanță potrivită. Ovidiu a adus păturile groase din dormitoare, iar Simona a început să strângă hainele copiilor.
— Bunico, acum nu mai miroase urât, a spus cel mic, apropiindu-se de mine.
Am zâmbit.
— Acum miroase a lemne arse și a Crăciun, dragul meu.
Simona a rămas lângă fereastră, privind întunericul de afară. După câteva minute, s-a așezat pe un fotoliu și și-a învelit picioarele cu o pătură.
— Nu credeam că se poate încălzi atât de bine o cameră doar cu soba, a spus ea încet.
— Pavel a făcut-o cu grijă. Știa cât de important este să fie construită corect și întreținută la timp.
Am deschis din nou carnetul tehnic și i-am arătat câteva însemnări. Pavel notase periodic curățarea hornului, verificarea ușiței și înlocuirea unor plăci de teracotă. Nu lăsase nimic la întâmplare.
— Uite, aici sunt trecute și lucrările făcute anul trecut. Nu am aprins niciodată soba fără să mă asigur că este în regulă.
Simona a privit paginile cu mai multă atenție.
— Acum înțeleg de ce țineți atât de mult la toate lucrurile acestea.
— Nu este vorba doar despre amintiri. Casa trebuie îngrijită. Dacă o lași să se strice, nu te mai ajută nici cele mai frumoase perdele.
Ovidiu a râs încet, iar eu am văzut că tensiunea dintre noi începea să dispară.
Curentul a revenit după câteva ore. Simona nu s-a grăbit să pornească radiatorul. Copiii adormiseră deja, iar camera era încă bine încălzită.
În dimineața de Crăciun, am găsit-o pe noră în fața sobei, pregătind lemnele pentru următorul foc.
— Viorica, vreau să vă cer iertare pentru felul în care am vorbit ieri. M-am purtat de parcă tot ce nu este modern nu are nicio valoare. Nu trebuia să vă jignesc casa și nici amintirea lui Pavel.
Am privit-o câteva clipe.
— Simona, nu trebuie să-ți placă tot ce îmi place mie. Dar vreau să-mi respecți casa și alegerile. Eu nu vin la voi în apartament să vă spun ce mobilier să aveți sau cum să vă încălziți locuința.
— Aveți dreptate. Și am să țin cont de asta.
Nu am îmbrățișat-o și nu am făcut dintr-o scuză o împăcare miraculoasă. Dar am simțit că, pentru prima dată, începuse să mă asculte cu adevărat.
Înainte să plece, Ovidiu a luat carnetul tatălui său și l-a răsfoit din nou.
— Mamă, ar trebui să facem copii după însemnările acestea. Sunt foarte folositoare. Poate le păstrăm și în format electronic.
— Fă cum crezi, i-am răspuns. Dar originalul rămâne la mine.
A zâmbit.
— Bineînțeles. Este al tatei.
După ce au plecat, am rămas câteva minute lângă sobă. Am pus un lemn pe foc și am privit flăcările prin ușița întredeschisă.
Mi-am amintit de Pavel, de mâinile lui pline de praf de cărămidă și de felul în care mă întreba în fiecare iarnă dacă este destul de cald în casă.
Am înțeles atunci că nu trebuia să mă rușinez de lucrurile care făceau parte din viața mea. Puteam să schimb perdelele, să cumpăr mobilă nouă și să îmbunătățesc locuința, fără să renunț la ceea ce încă își făcea bine rostul.
Soba nu era un semn că rămăsesem în urmă. Era o parte din casa noastră, construită cu pricepere și păstrată prin grijă.
Iar în acel Crăciun, când toți am avut nevoie de căldură, am înțeles că uneori tocmai lucrurile pe care ne grăbim să le disprețuim sunt cele care ne țin familia aproape.