Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis ușa atât cât să pot vedea copiii. Erau șapte, îmbrăcați în haine groase, cu obrajii roșii de frig și cu o stea mare, lucrată din lemn și hârtie colorată, pe care o țineau în mijlocul grupului.
Cel care vorbise era un băiat de doisprezece ani, pe nume Andrei. Îl cunoșteam din vedere. Mama lui lucra cu ziua prin sat, iar tatăl plecase de mult și nu mai ținea legătura cu familia.
— Doamnă Safta, am venit să vă colindăm, dar am pregătit și ceva pentru dumneavoastră.
Mi-a întins o pungă de hârtie, legată cu o panglică roșie.
— Ce este, dragul meu?
— O felicitare făcută de noi. Și mai avem ceva, dar trebuie să vă spunem după ce terminăm colindul.
Am simțit că mi se încălzesc obrajii. I-am poftit în antreu, le-am luat steaua și am așezat-o lângă brad. Le-am oferit mere, nuci, covrigi și dulciuri, așa cum făceam în fiecare an.
Lidia stătea în spatele meu, cu brațele încrucișate. Nu mai spunea nimic, dar se vedea că era nemulțumită.
— Haideți, copii, cântați! le-am spus.
Au început un colind vechi, cu glasuri diferite, unele mai puternice, altele mai sfioase. Nu cântau perfect, dar cântau din toată inima. Când au terminat, Andrei a făcut un pas înainte.
— Doamnă Safta, noi am strâns câteva lucruri pentru copiii din familiile care au nevoie de ajutor. Am făcut asta la școală, împreună cu învățătoarea. Vrem să le ducem mâine, în dimineața de Crăciun.
Am privit pungile pe care le țineau ceilalți copii. În ele erau jucării, cărți, caiete și câteva pachete cu alimente.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Andrei a zâmbit.
— Doamna învățătoare ne-a spus că dumneavoastră și soțul dumneavoastră ați ajutat mulți copii de-a lungul anilor. Că ați dat rechizite și haine fără să cereți nimic în schimb. Am vrut să vă mulțumim și să vă rugăm să ne ajutați să împărțim darurile.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Marin făcuse multe lucruri despre care nu vorbise niciodată. Când afla că un copil nu avea încălțăminte potrivită sau că părinții nu puteau cumpăra toate caietele necesare, găsea o cale să ajute. Uneori îi lăsa bani învățătoarei, alteori cumpăra chiar el lucrurile și le ducea la școală.
După moartea lui, continuasem să fac ce puteam, chiar dacă aveam mai puține posibilități.
— Vă ajut cu drag, copii. Dar să știți că nu trebuie să-mi mulțumiți mie. Faceți un lucru frumos pentru alți copii.
Andrei mi-a întins felicitarea. Pe ea erau desenate o casă, un brad și șapte copii ținându-se de mâini. În partea de jos scriseseră cu litere colorate: “Crăciun fericit, doamnă Safta! Vă mulțumim că ne primiți mereu!”
Am strâns felicitarea la piept.
În spatele meu, Lidia privea fără să spună nimic. Sandu se apropiase și el de ușă, iar când a văzut pungile cu daruri, a întrebat dacă poate ajuta.
— Sigur că da, i-a răspuns Andrei. Avem nevoie de cineva care să ne ajute să ducem pachetele la două familii.
Fiul meu a luat două pungi și le-a așezat lângă ușă.
— Merg și eu cu voi mâine, dacă vreți.
Copiii au zâmbit, iar eu am simțit că Marin ar fi fost mândru să-l vadă.
După ce colindătorii au plecat, Lidia a rămas lângă brad. Musafirii din sufragerie auziseră o parte din discuție și începuseră să întrebe cine erau copiii și ce daruri pregătiseră.
— Erau niște copii de la școală, a spus Sandu. Strâng lucruri pentru colegii lor care au nevoie de ajutor.
Unul dintre invitați a spus că ar vrea să contribuie și el. Altul a întrebat dacă mai puteau pregăti câteva pachete.
În câteva minute, oamenii care veniseră la petrecere au început să adune haine și jucării pe care le aveau în mașini sau în bagaje. Unii au promis că vor cumpăra a doua zi alimente și rechizite.
Lidia a privit scena fără să se apropie.
— Nu am știut că vin cu așa ceva, mi-a spus încet.
— Nici nu trebuia să știi. Trebuia doar să le deschidem ușa.
Și-a coborât privirea.
— M-am gândit doar la musafiri și la faptul că nu voiam să se murdărească holul. Nu m-am gândit că aș putea să-i rănesc.
— Copiii nu au venit să ne judece casa. Au venit să ne colinde. Iar noi ar fi trebuit să ne bucurăm că mai există copii care învață să dăruiască.
Lidia nu a răspuns imediat. Apoi a luat coșul cu mere și l-a dus în antreu.
— Data viitoare să-mi spuneți din timp câte pachete trebuie pregătite. Pot să cumpăr și eu câteva lucruri.
Nu i-am spus că o iertasem și nici nu am încercat să transform seara într-o împăcare grăbită. Dar am văzut că începuse să înțeleagă.
A doua zi, Sandu a mers cu mine și cu Andrei să ducem darurile. Am vizitat două familii. La una dintre case, o mamă ne-a primit cu lacrimi în ochi când a văzut caietele și hainele pentru cei doi copii ai ei.
Andrei a lăsat pachetul la ușă și a spus simplu:
— Crăciun fericit! Să aveți sărbători liniștite!
Pe drumul spre casă, Sandu m-a întrebat dacă tatăl lui făcuse asemenea lucruri în fiecare an.
— Da, fiule. Nu povestea prea mult despre ele. Spunea că ajutorul nu trebuie făcut ca să te laude cineva.
Sandu a rămas tăcut.
În seara aceea, Lidia m-a sunat. Mi-a spus că discutase cu Sandu și că hotărâseră să ajute școala să pregătească daruri pentru copiii care aveau nevoie. Nu mi-a cerut să uit ce se întâmplase, dar mi-a spus că îi pare rău pentru felul în care se purtase.
În Ajunul următor, am pregătit din nou mere, nuci și covrigi. De data aceasta, Lidia a fost cea care a așezat tava lângă ușă. A pregătit și câteva pachețele cu dulciuri, iar când s-au auzit colindele, s-a ridicat prima.
— Safta, deschideți! Au venit copiii!
Am zâmbit și am mers împreună spre ușă.
Nu am uitat ce se întâmplase în Ajunul precedent. Dar am înțeles că un om poate să-și recunoască greșeala și să aleagă să se poarte mai bine.
Marin spunea că o casă nu este bogată pentru că are mobilă scumpă sau musafiri importanți. Este bogată atunci când ușa ei se deschide pentru cei care au nevoie de un loc cald și de un cuvânt bun.
În seara aceea, privind copiii care cântau în prag și pe nora mea împărțind darurile, am simțit că tradiția lui Marin nu doar supraviețuise. Începuse să fie dusă mai departe de o nouă generație.