“Nu aduce vecina la masa noastră! Crăciunul e pentru familie, nu pentru toate bătrânele din sat!” mi-a spus nora mea, trăgând scaunul pe care îl pregătisem pentru femeia de peste drum.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis ușa și am văzut-o pe Doina stând în fața porții, cu o sacoșă mică în mână și cu un șal gros în jurul umerilor. Avea obrajii roșii de frig și privea în jos, de parcă se pregătea deja să se întoarcă acasă.

— Intră, Doina! Te așteptăm.

Otilia a rămas în prag, fără să se dea la o parte.

— Chiar nu înțelegeți că nu este potrivit? a spus ea printre dinți.

Am trecut pe lângă nora mea și am ajutat-o pe vecină să-și desfacă șalul.

— Este foarte potrivit. Este Ajunul Crăciunului și nimeni nu trebuie să stea singur dacă putem să-i oferim un loc la masă.

Doina a intrat încet, privind spre sufrageria luminată.

— Zamfira, nu vreau să vă stric sărbătoarea. Dacă nu este loc, pot să mă întorc.

— Ai locul tău pregătit. Nu te mai gândi la asta.

Mara a venit imediat lângă ea.

— Doamnă Doina, veniți să vă arăt bradul! Bunica a pus globurile pe care le-am ales împreună.

Femeia a zâmbit pentru prima dată în seara aceea.

Otilia a privit scena fără să spună nimic. Apoi a luat scaunul pe care îl mutase lângă perete și l-a așezat înapoi la masă, dar fără prea multă tragere de inimă.

— Dacă tot a venit, măcar să mâncăm. Se răcește totul.

Am așezat-o pe Doina lângă mine. I-am pus în farfurie câteva sarmale și o bucată de friptură, iar ea mi-a mulțumit de mai multe ori.

— Nu trebuia să pregătiți atâtea pentru mine.

— Nu am pregătit pentru tine, am pregătit pentru toți. Așa se face când ai oameni la masă.

În timpul cinei, Doina a povestit despre soțul ei, Vasile, despre anii în care lucrau împreună în grădină și despre serile de Ajun în care primeau colindători. Nu vorbea mult, dar când își amintea câte ceva, ochii i se luminau.

La un moment dat, Mara a întrebat-o:

— Doamnă Doina, dumneavoastră aveți brad acasă?

— Am unul mic, dragă. L-am împodobit singură, dar nu prea am avut chef anul acesta.

— De ce?

Doina a zâmbit trist.

— Pentru că nu mai am cu cine să mă bucur de el.

Mara s-a uitat spre mama ei, apoi spre tatăl ei.

— Mami, de ce nu o lăsăm pe doamna Doina să vină și mâine la noi? Putem să-i arătăm cadourile.

Otilia a rămas cu furculița în mână.

— Mara, nu putem invita pe toată lumea în fiecare zi.

— Dar nu este toată lumea. Este doamna Doina.

Am privit-o pe nepoata mea și am zâmbit. Uneori, copiii înțeleg lucruri pe care adulții le complică fără rost.

După cină, Călin s-a ridicat să aducă un platou cu prăjituri. A observat că soția lui rămăsese tăcută și s-a apropiat de ea.

— Otilia, nu cred că era nevoie să ne certăm pentru un scaun.

— Tu nu ai înțeles ce am vrut să spun. Eu pregătisem o seară doar pentru noi.

— Și eu am vrut să fim împreună. Dar mama a invitat o femeie singură. Nu ne-a cerut să renunțăm la nimic.

Otilia nu a răspuns.

Doina a observat discuția și a încercat să se ridice.

— Poate ar fi mai bine să plec. Nu vreau să vă certați din cauza mea.

Am prins-o ușor de mână.

— Nu pleci nicăieri. Nu ai făcut nimic rău.

Atunci am hotărât să le spun ceva ce nu povestisem niciodată în fața întregii familii.

— Știți de ce am ținut atât de mult să vină Doina la masa noastră? Nu pentru că mi-ar fi fost milă de ea și nici pentru că mi-ar fi datorat ceva. Pentru că știu ce înseamnă să rămâi singur după ce pierzi omul alături de care ai trăit o viață întreagă.

Am făcut o pauză și am privit fotografia soțului meu, așezată pe raftul de lângă brad.

— După ce a murit Gheorghe, au fost seri în care am pus masa pentru doi din obișnuință. Apoi îmi aminteam că sunt singură și strângeam un loc fără să-l folosesc. Nu doresc nimănui să treacă prin asta, mai ales într-o seară de sărbătoare.

Călin s-a apropiat și m-a sărutat pe frunte.

— Mamă, îmi pare rău că nu am înțeles de la început.

Otilia și-a coborât privirea.

— Și mie îmi pare rău pentru ce am spus. M-am gândit doar că voiam să petrecem seara în familie. Nu m-am gândit cum s-ar simți femeia aceasta dacă ar fi trimisă înapoi.

Doina i-a zâmbit.

— Nu vă faceți griji, draga mea. Nu vreau să vă supăr. Mă bucur că am putut să stau cu voi.

Otilia s-a ridicat și i-a adus o felie de cozonac.

— Vă rog să mai luați. L-a făcut Zamfira.

Doina a primit-o și i-a mulțumit.

Mai târziu, când Doina s-a pregătit să plece, Mara a insistat să o conducem pe vecină acasă. Era doar peste drum, dar afară ningea atât de frumos, încât am hotărât să mergem cu toții.

Înainte să plece, Doina m-a îmbrățișat.

— Zamfiro, nu o să uit seara aceasta. Nu pentru mâncare, ci pentru că nu m-ai lăsat să mă întorc într-o casă goală.

Am strâns-o în brațe.

— Să nu uiți că și mâine ești binevenită.

În zilele următoare, Doina a mai venit de câteva ori la noi. Uneori stătea la cafea, alteori se juca împreună cu Mara sau ne povestea despre tinerețea ei. Otilia a început să o primească fără să mai privească ceasul și fără să se gândească la cine ar putea vedea.

În anul următor, chiar ea a propus să pregătim un loc pentru Doina înainte să începem masa de Ajun.

— Să nu uităm scaunul vecinei, mi-a spus în timp ce așeza farfuriile.

Am zâmbit și am privit-o.

Nu se schimbase totul într-o singură seară, dar începuse să înțeleagă că o masă de Crăciun nu devine mai puțin frumoasă atunci când primește un om în plus.

În Ajunul acela, când am văzut-o pe Doina intrând pe poartă, însoțită de Mara, am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult.

Mi-am amintit de Gheorghe și de felul în care spunea că o casă nu se măsoară după câte camere are, ci după câți oameni pot găsi în ea un loc și o vorbă bună.

Am înțeles că familia nu este doar cea cu care împarți același sânge. Uneori, familia este și omul singur căruia îi deschizi ușa, fără să-l întrebi ce îți poate oferi în schimb.

Iar în seara aceea, locul de la masă pregătit pentru Doina a fost cel mai frumos dar pe care l-am putut face de Crăciun.