Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut felicitarea cu grijă, temându-mă parcă să nu rup hârtia. Pe copertă era desenat un brad împodobit, iar în interior, cu litere mari și puțin strâmbe, Radu scrisese câteva rânduri.
„Dragă doamnă Valeria, vă mulțumesc că veniți în fiecare an la noi. Când vă văd îmbrăcată în Moș Crăciun, simt că cineva se bucură că existăm și noi. Anul trecut am crezut că nimeni nu o să-și amintească de mine. Dumneavoastră ați venit și mi-ați spus că sunt un băiat bun și că pot să ajung cineva. Am păstrat felicitarea pe care mi-ați dat-o atunci. Vă mulțumesc că nu ne uitați.”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am strâns felicitarea la piept și m-am aplecat spre băiat.
— Radu, dragul meu, eu ar trebui să-ți mulțumesc pentru cuvintele acestea.
— Chiar vă place?
— Foarte mult. O să o păstrez cu toate lucrurile mele dragi.
Băiatul a zâmbit și m-a îmbrățișat. Am simțit că tot drumul până acolo, toate pregătirile și toate discuțiile avute acasă își găsiseră rostul.
Directoarea centrului, doamna Mirela, s-a apropiat de noi.
— Radu vorbește mult despre dumneavoastră. În fiecare decembrie ne întreabă dacă veți veni și anul acesta.
— Nu aș putea să lipsesc, i-am răspuns. Știu cât de mult înseamnă sărbătorile pentru copii.
— Pentru el înseamnă foarte mult. A fost un copil retras când a ajuns aici. Nu avea încredere în oameni și evita să vorbească despre ce își dorea. În ultimul timp a început să participe la activități, să citească și să-și facă prieteni.
Am privit spre Radu. Stătea lângă ceilalți copii și îi ajuta să așeze pachetele pe o masă.
— Nu am făcut nimic deosebit. Am venit, am stat de vorbă cu el și am încercat să-i arăt că este important.
— Uneori, tocmai asta contează cel mai mult, mi-a spus directoarea.
Am început să împart darurile. Fiecare copil primea pachetul pregătit pentru vârsta lui. Unii desfăceau imediat ambalajul, alții îl țineau în brațe și îl priveau îndelung, de parcă nu le venea să creadă că era al lor.
Radu și-a primit pachetul ultimul. Înăuntru avea o pereche de mănuși groase, o carte de aventuri, câteva creioane colorate și un joc de memorie.
— Știți ce vreau să fac când o să fiu mare? m-a întrebat.
— Ce, dragul meu?
— Vreau să devin învățător. Să-i ajut și eu pe copiii care nu au încredere în ei. Îmi place să citesc și aș vrea să-i învăț și pe alții.
— Atunci să înveți, să citești și să nu renunți. Nu trebuie să hotărăști astăzi tot ce vei face în viață. Important este să ai încredere că poți învăța orice îți dorești.
Mi-a arătat cartea de aventuri și mi-a spus că va încerca să le citească și copiilor mai mici.
Am petrecut aproape trei ore la centru. Am vorbit cu fiecare copil, am făcut fotografii lângă brad și am ajutat la strângerea ambalajelor. Când am plecat, Radu m-a însoțit până la mașină.
— Mai veniți și înainte de Paște?
— Dacă pot, vin. Dar să știi că nu trebuie să aștepți o sărbătoare ca să ai motive să fii bucuros.
— O să încerc.
Am pornit spre casă cu felicitarea așezată pe scaunul de lângă mine. Din când în când mă uitam la ea și zâmbeam.
Când am intrat în curte, Laurențiu mă aștepta pe verandă. Daciana era lângă el, cu brațele încrucișate.
— Ai terminat? m-a întrebat fiul meu.
— Da. Copiii au fost foarte bucuroși.
Daciana s-a uitat la costumul meu și apoi la sacul aproape gol.
— Sper că nu v-ați obosit prea tare pentru câteva cadouri.
Nu am răspuns imediat. Am intrat în casă, mi-am scos căciula și am pus felicitarea pe masă.
Laurențiu a luat-o și a citit-o. Pe măsură ce înainta, expresia i s-a schimbat.
— Cine a scris asta, mamă?
— Radu. Are unsprezece ani. Mi-a pregătit-o înainte să încep să împart darurile.
Fiul meu a recitit ultimele rânduri.
— A păstrat felicitarea pe care i-ai dat-o anul trecut?
— Da. Mi-a spus că o are în camera lui.
Laurențiu a lăsat foaia pe masă.
— Mamă, nu mi-am dat seama că vizitele tale înseamnă atât de mult pentru copiii aceia.
— Poate că aș putea. Dar când intru acolo în costumul acesta, copiii se bucură. Pentru câteva ore uită de grijile lor și simt că cineva se gândește la ei. Nu fac asta pentru oamenii care mă văd pe stradă și nici pentru laude.
Laurențiu s-a uitat spre soția lui.
— Daciana, mama nu face nimic rușinos. Duce daruri unor copii și le oferă câteva ore de bucurie. Nu înțeleg de ce am încerca să o oprim.
Nora mea nu a mai răspuns.
Am împăturit felicitarea și am pus-o într-un sertar, lângă fotografiile familiei. Nu voiam să o pierd și nici să o deteriorez.
În următoarele săptămâni, am păstrat legătura cu directoarea centrului. Mi-a povestit că Radu citise cartea primită și că începuse să participe la un cerc de lectură. Nu îi promisesem nimic special, dar mă bucuram să aflu că își găsise o pasiune.
Într-o zi, Laurențiu m-a întrebat dacă poate veni cu mine la următoarea vizită.
— Vrei să vezi centrul?
— Da. Cred că ar trebui să înțeleg mai bine ce faci acolo.
Am mers împreună. Radu ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și i-a arătat fiului meu cartea din care le citea copiilor mai mici.
— Eu le citesc celor mici! i-a spus mândru.
Laurențiu l-a felicitat și l-a întrebat ce ar mai vrea să învețe.
În timp ce îi priveam, am simțit o bucurie greu de descris. Nu aveam nevoie ca fiul meu să poarte costum de Moș Crăciun și nici să devină voluntar peste noapte. Era suficient că venise și că începuse să vadă copiii dincolo de zidurile centrului.
Daciana a avut nevoie de mai mult timp. Nu a venit cu noi la primele vizite, dar nici nu a mai făcut comentarii despre costumul meu. În decembrie, când am început să pregătesc din nou pachetele, mi-a adus câteva cărți pentru copii și o cutie cu mănuși noi.
— Le puteți duce dumneavoastră, mi-a spus. Poate sunt potrivite pentru cei mici.
Am primit darurile fără să-i reproșez nimic.
În Ajunul următor, am îmbrăcat din nou costumul roșu. Laurențiu m-a ajutat să încarc sacul în mașină, iar Daciana a așezat lângă el o cutie cu dulciuri.
Înainte să plec, mi-a spus:
— Să le transmiteți copiilor sărbători fericite.
Am zâmbit.
Nu uitasem cuvintele ei din anul trecut și nici nu mă așteptam ca totul să se schimbe într-o singură zi. Dar mă bucuram că începuse să înțeleagă.
Când am ajuns la centru, Radu m-a întâmpinat primul. Avea în mână o nouă felicitare, iar lângă el stăteau ceilalți copii, nerăbdători să vadă ce le adusesem.
Am privit bradul, am auzit râsetele lor și mi-am amintit de fetița care fusesem cândva, așteptând lângă o fereastră să vină cineva pentru ea.
Acum eram eu cea care venea.
Și am înțeles că nu trebuie să ne ascundem trecutul pentru a fi respectați. Uneori, tocmai lucrurile prin care am trecut ne ajută să înțelegem suferința altora și să le oferim ceea ce le lipsește cel mai mult.
Nu mă îmbrăcam în Moș Crăciun ca să mă admire cineva. O făceam pentru copiii care meritau să știe că nu sunt uitați.
Iar felicitarea lui Radu mi-a rămas cea mai prețioasă răsplată: dovada că uneori o vizită, un zâmbet și câteva cuvinte bune pot însemna enorm în viața unui copil.