Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rareș s-a uitat la soția lui, apoi la fetiță. Daria plângea în tăcere, cu mâna întinsă spre căsuța pe care o dorise atât de mult.
— Ruxandra, cred că ar trebui să o luăm, i-a spus el.
— Nu avem loc! Ți-am explicat deja!
— Putem scoate una dintre gențile cu haine și o așezăm pe bancheta din spate. Nu este atât de greu.
— Nu vreau să facem asta! Avem destule lucruri acasă. Nu mai avem nevoie de încă o jucărie făcută în curtea bunicii!
Rareș a privit-o câteva secunde, apoi s-a întors spre mine.
— Mamă, îmi pare rău. Nu trebuia să ajungem aici.
M-am întors în camera Dariei, unde lăsasem căsuța. Nu voiam să o las pe prag, în frig, ca pe un obiect de care nimeni nu avea nevoie.
Fetița m-a urmat și s-a oprit lângă ușă.
— Bunico, eu o vreau. Nu-mi pasă dacă este mare. Pot să mă joc cu ea în fiecare zi?
Am îngenuncheat lângă ea.
— Draga mea, am făcut-o pentru tine. Dacă mama și tata hotărăsc că nu o pot lua acum, o păstrăm aici. Când vii în vizită, te poți juca oricând.
— Dar eu vreau să o am în camera mea. Mi-ai promis că o să fie a mea.
Am îmbrățișat-o și am simțit cum îmi dau lacrimile.
— Și este a ta. Nimeni nu ți-o ia.
Rareș a intrat în cameră și a privit căsuța. A trecut ușor degetele peste balustrada mică și peste ferestrele pictate.
— Mamă, ai muncit mult la ea?
— Șase luni. Am făcut câte puțin în fiecare zi. Am vrut să fie gata până la Crăciun.
Fiul meu a rămas tăcut. Știa că nu aveam mulți bani și că îmi petreceam zilele lucrând la lucruri mărunte pentru a nu mă gândi prea mult la singurătate.
— Atunci o luăm, a spus el în cele din urmă.
Ruxandra a apărut în prag.
— Rareș, nu te apuca acum să faci pe eroul. Am stabilit că plecăm!
— Plecăm, dar luăm și cadoul fetei. Nu mi se pare normal să o facem să plângă pentru că nu avem loc într-o mașină în care am înghesuit lucruri de care nici nu avem nevoie.
— Nu este vorba despre mașină. Este vorba despre faptul că mama ta ne umple casa cu tot felul de obiecte.
Rareș a rămas lângă căsuță.
— Nu ne-a obligat nimeni să le luăm. Dar dacă Daria își dorește ceva, iar bunica a muncit luni întregi pentru ea, nu văd de ce trebuie să o jignim.
Ruxandra nu a mai răspuns. A ieșit în curte și a început să mute câteva genți.
Am crezut că discuția se încheiase, dar Daria a venit lângă mine și mi-a șoptit:
— Bunico, să știi că mami mi-a spus că nu am voie să mă joc cu lucruri făcute acasă. Zice că sunt demodate și că trebuie să am jucării ca ceilalți copii.
Am privit-o surprinsă.
— Dar ție îți plac?
— Da. Eu am vrut căsuța asta. I-am arătat mamei desenul pe care l-am făcut în vară și i-am spus că vreau una cu scări și camere. Nu am vrut altă jucărie.
Atunci am înțeles că refuzul Ruxandrei nu era doar despre spațiul din portbagaj. Fetița îi spusese de multe ori ce își dorea, iar mama ei hotărâse că știe mai bine decât copilul ce ar trebui să-i placă.
În cele din urmă, Rareș a eliberat o parte din portbagaj. A scos două genți cu haine care puteau fi așezate pe bancheta din spate și a verificat cu grijă dacă încăpea căsuța fără să se deterioreze.
— Gata, mamă. O luăm.
Daria a sărit de bucurie și m-a îmbrățișat.
— Mulțumesc, bunico! O să am grijă de ea!
Am ajutat-o să așeze câteva păpuși în camerele mici. Apoi Rareș a fixat căsuța în portbagaj, astfel încât să nu se miște în timpul drumului.
Ruxandra a rămas lângă mașină, cu brațele încrucișate.
— Sper că ești mulțumit, Rareș. Acum avem bagajele peste tot.
— Nu sunt mulțumit că am ajuns să ne certăm pentru un cadou. Dar sunt mulțumit că fiica noastră îl primește.
Înainte să plece, Ruxandra s-a apropiat de mine.
— Nu am vrut să vă supăr, doamnă Mădălina. Pur și simplu nu-mi plac lucrurile acestea și nu cred că trebuie să păstrăm tot ce ni se oferă.
— Nu trebuie să-ți placă, Ruxandra. Dar trebuia să te gândești că fetița ta își dorea căsuța și că eu am făcut-o pentru ea. Puteai să-mi spui că nu aveți loc, fără să-mi jignești munca și casa.
Și-a coborât privirea.
— Aveți dreptate. Am vorbit urât.
Nu i-am cerut să-și ceară iertare de zece ori. Mi-am luat rămas-bun de la copii și am privit mașina îndepărtându-se.
În seara aceea, Rareș m-a sunat. Mi-a spus că Daria se jucase aproape două ore cu păpușile în căsuță și că nu voia să se culce până nu le așeza pe toate în paturile lor.
— Mamă, îți mulțumesc. Nu mi-am dat seama cât de mult își dorea darul acesta.
— Să nu uiți că uneori copiii știu foarte bine ce își doresc. Noi, adulții, trebuie doar să-i ascultăm.
În săptămânile următoare, Daria m-a sunat aproape în fiecare seară. Îmi povestea ce se întâmplase în căsuță, unde mutase mobila și ce nume le dăduse păpușilor. Îmi trimitea fotografii și îmi cerea sfaturi pentru perdele noi.
Ruxandra nu și-a schimbat toate părerile peste noapte. Dar, într-o zi, mi-a trimis o fotografie în care Daria stătea lângă căsuță și îi arăta unei prietene cum fusese construită.
Mesajul ei era scurt: “Se joacă în fiecare zi cu ea. Îi place foarte mult. Vă mulțumim.”
Am păstrat fotografia pe telefon și am privit-o de multe ori.
În primăvara următoare, când au venit din nou în vizită, Daria mi-a adus un desen. Era o casă cu trei etaje, cu ferestre colorate și o scară mare în mijloc.
— Bunico, când o să mai cresc, vreau să construiesc și eu lucruri din lemn, a spus ea. Poți să mă înveți?
Am luat-o în brațe.
— Te învăț tot ce știu, draga mea.
Atunci am înțeles că darul meu nu fusese doar o căsuță de păpuși. Fusese o invitație pentru nepoata mea să descopere bucuria de a crea ceva cu propriile mâini.
Nu am făcut-o pentru ca nora mea să mă laude și nici pentru ca fiul meu să-mi fie dator. Am făcut-o pentru că o fetiță îmi spusese ce își dorește, iar eu am vrut să-i arăt că dorințele ei contează.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl poate face o bunică: să-i ofere unui copil nu doar un cadou, ci și sentimentul că a fost ascultat, înțeles și iubit.