Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apăsat pe înregistrare și am auzit vocea tremurată a nepotului meu, Rareș, de zece ani.
— Bunico, sunt eu. Tata nu vrea să venim la tine. Mama plânge și spune că nu poate să treacă pe lângă casa ta fără să te îmbrățișeze. Tata i-a spus că, dacă oprește, el pleacă mai departe cu noi și nu o mai așteaptă. Te rog să nu crezi că mama nu vrea să te vadă. Ea a pregătit cadourile pentru tine și le-a pus în portbagaj.
Am ascultat mesajul de două ori. Apoi m-am așezat pe treapta de la intrare și am început să plâng.
Nu mă durea doar că mașina trecuse pe lângă poarta mea. Mă durea că fiica mea ajunsese să se teamă că își supără soțul dacă își vizitează propria mamă.
Am vrut să o sun, dar m-am oprit. Nu voiam să o pun să aleagă între mine și familia ei. Am scris doar atât: “Nicoleta, mama te așteaptă oricând. Nu trebuie să te cerți cu nimeni pentru mine. Dar să știi că mi-e foarte dor de tine.”
Am intrat în casă și am stins lumina de la poartă. Masa rămăsese pregătită, cozonacul era acoperit cu un ștergar, iar cele două pahare ale nepoților erau încă așezate lângă farfurii.
După aproape o oră, am auzit o mașină oprind în fața porții.
Am ieșit în grabă. De data aceasta, Nicoleta coborâse de la volan. Avea ochii roșii și ținea în brațe o geantă mică. Rareș și sora lui, Daria, de șapte ani, au coborât imediat din spate și au alergat spre mine.
— Bunico!
I-am îmbrățișat pe amândoi și i-am sărutat pe frunte. Apoi am ridicat privirea spre fiica mea.
— Ai venit, fata mea!
Nicoleta m-a strâns în brațe și a început să plângă.
— Iartă-mă, mamă. Am vrut să opresc de când am intrat pe drumul spre sat. Dar Dragoș mi-a spus că nu avem timp și că trebuie să mergem direct la părinții lui. Când am văzut că trecem pe lângă poartă, am simțit că nu mai pot.
— Nu trebuie să-mi ceri iertare pentru că ai încercat să-ți păstrezi liniștea în familie.
— Dar am promis că vin la tine. Șase ani am așteptat să ne întoarcem acasă și aproape că am trecut pe lângă tine fără să cobor din mașină.
Am luat-o de mână și am condus-o în casă.
— Unde este Dragoș?
— A plecat la părinții lui. A spus că nu mai are rost să vină și că ne așteaptă acolo când terminăm vizita.
Nu am întrebat-o de ce nu venise cu ea. Nu voiam să încep prima noastră seară împreună cu o ceartă despre ginerele meu.
Am încălzit mâncarea, am pus farfuriile pe masă și i-am așezat pe copii lângă mine. Daria a început să povestească despre școală, iar Rareș m-a întrebat dacă mai păstrasem sania mică din lemn pe care o văzuse într-o fotografie.
Am râs și le-am promis că a doua zi aveam să le arăt toate lucrurile din curte.
După ce copiii au mers în camera pregătită pentru ei, Nicoleta a rămas cu mine în sufragerie.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva. Nu a fost doar discuția de astăzi. Și înainte să plecăm în străinătate, Dragoș hotăra aproape de fiecare dată unde mergeam și cât stăteam. La părinții lui trebuie să ajungem întotdeauna primii. Când îi spun că vreau să te vizitez, îmi spune că putem veni altă dată.
Am privit-o cu tristețe.
— Și tu ce faci?
— De cele mai multe ori tac. Nu vreau să ne certăm în fața copiilor. Dar astăzi, când mi-a spus că sunt prea atașată de casa în care am crescut, am simțit că nu mai pot accepta.
— Nicoleta, eu nu vreau să devii nefericită din cauza mea. Vreau să-ți vezi de familia ta, dar vreau și să știu că pot să-mi văd nepoții fără să cer voie de fiecare dată.
Fiica mea a început din nou să plângă.
— Mi-a fost dor de tine, mamă. Mai mult decât ți-am spus.
Am îmbrățișat-o și am lăsat-o să plângă. Nu i-am cerut să-mi promită că va divorța și nici că va veni în fiecare săptămână. Aveam nevoie doar să știe că ușa casei mele rămânea deschisă.
A doua zi, Dragoș a venit să-i ia pe copii. A intrat în curte cu o expresie încordată.
— Nicoleta, trebuie să plecăm. Ai stat destul.
Fiica mea a ieșit pe verandă.
— Nu am stat destul. Am venit să-mi văd mama și vreau să petrec Crăciunul aici, așa cum am stabilit înainte să plecăm de acasă.
— Dar părinții mei ne așteaptă!
— Putem merge și la ei. Dar nu accept să-mi spui că nu am voie să mă opresc la mama mea. Nu este o casă oarecare. Este casa în care am crescut.
Dragoș a privit spre mine.
— Doamnă Floarea, nu am vrut să vă jignesc. Era vorba despre programul nostru și despre faptul că aveam o masă pregătită.
— Și eu aveam o masă pregătită, i-am răspuns. De șase ani așteptam să-mi vină fiica acasă. Nu v-am cerut să renunțați la părinții dumneavoastră. V-am cerut doar să nu considerați că mama ei poate fi lăsată mereu pe altă dată.
Dragoș nu a mai răspuns. A plecat, spunând că îi așteaptă seara la părinții lui. Nicoleta a hotărât să mai rămână câteva zile cu mine, iar după sărbători aveau să discute liniștiți despre felul în care își vor organiza vizitele.
În zilele următoare am avut parte de ceea ce îmi dorisem cel mai mult. Am făcut prăjituri cu nepoții, am împodobit din nou bradul și am stat la povești cu Nicoleta până târziu. Mi-a arătat fotografii din anii petrecuți departe și mi-a povestit lucruri pe care nu avusese timp să mi le spună la telefon.
În dimineața plecării, a venit lângă mine și mi-a pus capul pe umăr.
— Mamă, data viitoare nu o să mai las pe nimeni să hotărască dacă pot veni la tine.
— Să nu vii din obligație, fata mea. Să vii pentru că îți dorești.
Am privit mașina îndepărtându-se pe drumul înzăpezit. De data aceasta, nu am mai simțit aceeași apăsare. Știam că fiica mea înțelesese că putea să-și iubească soțul și copiii fără să-și uite mama.
În seara aceea am strâns masa, am împăturit ștergarul alb și l-am pus în dulap. Nu mai aveam nevoie să-l țin lângă poartă, în speranța că va opri cineva.
Șase ani așteptasem să-mi văd fiica întorcându-se acasă. Nu îi cerusem bani, cadouri sau promisiuni. Îmi dorisem doar să-mi treacă pragul și să mă strângă în brațe.
Am înțeles că uneori cea mai mare distanță dintre o mamă și copilul ei nu se măsoară în kilometri, ci în hotărârile pe care alții ajung să le ia în locul lor.
Iar eu nu voiam ca Nicoleta să aleagă între două familii. Voiam doar să nu mai uite că și casa mamei ei era acasă.