Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nea Grigore ținea în mână o pereche de felinare vechi, din alamă, pe care le recunoscusem imediat. Fuseseră ale lui Ilie și le foloseam în fiecare iarnă, când plecam cu sania spre biserică.
— Eufrosina, am vorbit cu oamenii și anul acesta. Dacă nu te superi, am vrea să păstrăm obiceiul. Sunt câțiva bătrâni care nu mai pot ajunge singuri la slujbă.
M-am uitat la cei doi vecini care îl însoțeau. Unul era nea Petru, fostul învățător al soțului meu, iar celălalt era tanti Aneta, care rămăsese văduvă cu câțiva ani înainte.
— Dar eu credeam că anul acesta nu mai vine nimeni, am spus.
— Cum să nu venim? a râs nea Petru. Doar nu crezi că am uitat câte ierni ne-ai dus cu sania asta!
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi. Ilie făcuse sania pentru familia noastră, dar, fără să-mi dau seama, devenise folositoare și pentru alți oameni.
Nea Petru a verificat suporturile felinarelor, iar eu am verificat pătura groasă de pe banchetă. Caii păreau nerăbdători să pornească.
Între timp, Tiberiu ieșise din curte și se apropiase de noi.
— Mamă, despre ce este vorba?
— Despre drumul la biserică. Nea Grigore și ceilalți vor să meargă cu noi.
Fiul meu a privit sania, apoi pe bătrânii care așteptau lângă poartă.
— Nu știam că îi duceai și pe ei.
— Tatăl tău a început. În fiecare Ajun, lua câte un vecin care nu avea cu ce ajunge la slujbă. După ce a murit, am continuat eu.
Nea Grigore a zâmbit.
— Ilie spunea mereu că sania este făcută să ducă oameni, nu să stea degeaba în magazie.
Atunci am înțeles de ce mă întrebase dacă vorbisem cu Tiberiu. Nu voiau să renunțe la obicei și se temeau că poate, după moartea lui Ilie, nu voi mai avea puterea să-l continui.
Corina a ieșit și ea din casă. Avea telefonul în mână și privea nedumerită spre bătrânii adunați lângă poartă.
— Ce se întâmplă aici? De ce sunt atâția oameni?
— Mergem la slujbă, i-am răspuns. Nea Grigore și ceilalți vor veni cu sania.
— Dar noi am stabilit că mergem cu mașina!
— Voi puteți merge cu mașina. Eu nu am schimbat nimic din ce am spus.
Corina a privit spre vecini și a observat că tanti Aneta avea un baston și se mișca destul de greu.
— Dumneavoastră mergeți cu sania până la biserică?
— Da, mamă, i-a răspuns femeia. De când mi-am pierdut soțul, Eufrosina mă ia cu ea. Altfel, în Ajun, aș rămâne singură acasă.
Corina nu a mai spus nimic.
Nea Petru s-a apropiat de ea și i-a întins unul dintre felinare.
— Dacă vreți, puteți să ne ajutați să-l prindem. Ilie îl monta în fiecare an în același loc.
Corina a luat felinarul fără să răspundă. S-a uitat la el, apoi la mine.
— Nu am știut că sania era folosită și pentru ceilalți oameni.
— Nu te-am obligat niciodată să vii cu noi, i-am spus. Dar nici nu trebuia să vorbești atât de urât despre ceva ce nu cunoșteai.
Și-a coborât privirea.
— Am fost nepoliticoasă. Îmi pare rău.
Nu i-am cerut să se urce. Nu voiam să o oblig să accepte un obicei doar ca să-mi dovedească ceva.
— Dacă vrei să vii, ai loc. Dacă preferi mașina, nu mă supăr.
Corina s-a uitat spre Tiberiu. El nu a intervenit, ci a așteptat să hotărască singură.
După câteva clipe, ea și-a pus telefonul în buzunar și a luat pătura pe care o pregătisem pentru pasageri.
— Cred că ar trebui să încerc măcar o dată.
Am ajutat-o să urce. Tiberiu s-a așezat lângă ea, iar eu am rămas în față, cu hățurile în mâini. Nea Grigore, soția lui, nea Petru și tanti Aneta s-au așezat pe banchetele din spate, înveliți cu pături groase.
Am pornit încet prin zăpadă. Clopoțeii de la hamuri au început să sune, iar felinarele au luminat drumul alb. Din casele pe lângă care treceam se vedeau brazi împodobiți și ferestre luminate.
Corina privea în jur, fără să mai scoată telefonul. La un moment dat, s-a aplecat spre mine.
— E frumos, Eufrosina. Nu mă așteptam să fie atât de frumos.
— Ilie spunea că nu trebuie să te grăbești ca să ajungi undeva. Uneori drumul este la fel de important ca locul în care mergi.
Când am ajuns la biserică, mai mulți oameni ne așteptau în curte. Unii au venit să-i ajute pe bătrâni să coboare, iar alții au admirat sania și felinarele.
Corina a coborât ultima. S-a uitat la mine și mi-a spus încet:
— Acum înțeleg de ce nu ai vrut să renunți la ea.
Am intrat împreună la slujbă. Pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai gândit doar la lipsa lui Ilie. M-am bucurat că un lucru făcut de el continua să aducă oamenii împreună.
În zilele următoare, Corina nu a mai făcut glume despre sanie. Ba chiar m-a întrebat dacă o pot învăța să pregătească felinarele și hamurile pentru următorul Crăciun.
Nu s-a transformat peste noapte într-o femeie care iubea toate obiceiurile de la țară. Dar a început să le respecte, iar eu am învățat să nu-i cer să fie asemenea mie.
În anul următor, când a venit din nou Ajunul, Corina a coborât prima în curte. Avea pregătite păturile și verificase dacă felinarele funcționează.
— Eufrosina, am pus și o pătură în plus pentru tanti Aneta. S-ar putea să fie mai frig decât anul trecut.
Am zâmbit și am privit sania pregătită lângă poartă.
Ilie nu mai era acolo să țină hățurile, dar munca lui continua să aibă rost. Iar eu înțelesesem că o tradiție nu trebuie păstrată doar pentru că așa au făcut părinții și bunicii noștri, ci pentru că încă poate aduce bucurie și poate ajuta oameni.
În Ajunul acela, nu sania a fost cea care ne-a apropiat. Ci faptul că am învățat să privim dincolo de aparențe și să înțelegem de ce un lucru era atât de important pentru celălalt.