Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sorina, eu am aflat în seara asta ceva ce trebuia să știu de ani de zile.
Tata și-a strâns programul galei între degete. Cătălin rămăsese câțiva pași în spatele lui, fără să intervină. În jurul nostru, oamenii se întorceau spre locurile lor, iar eu îl priveam pe omul care avusese întotdeauna un răspuns pentru orice și care acum părea să-și caute cuvintele.
— Ce ai aflat, tată?
A inspirat adânc.
— Că am doi copii și că, ani întregi, m-am purtat de parcă numai unul dintre ei ar fi reușit în viață.
Nu mă așteptasem la asta. Mă pregătisem pentru o explicație despre faptul că nu știuse cât crescuse cofetăria sau pentru o întrebare despre cei optsprezece angajați. Nu pentru o recunoaștere atât de directă.
— Nu premiul m-a făcut să înțeleg, a continuat el. Nici fotografiile. Ci ce ai spus despre iarna aceea.
Și-a coborât privirea.
— Eu știam că rămăseserăi fără serviciu. Știam că îți era greu. Dar nu te-am întrebat niciodată dacă ai cu ce să plătești căldura sau dacă ai ce pune în cămară. În schimb, te-am întrebat de ce nu ai o profesie adevărată.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
În iarna aceea, tata venise o singură dată la mine. Îi făcusem ceai și tăiasem ultimele două bucăți dintr-o plăcintă cu mere. Nu-i spusesem că, în spatele ușii de la cămară, rafturile erau aproape goale. El mâncase, mă întrebase dacă îmi caut de lucru și plecase.
— N-am vrut să-ți cer nimic, i-am spus.
— Nu trebuia să-mi ceri. Eu trebuia să întreb.
Cătălin s-a apropiat atunci.
— Tată, nici eu n-am știut cât de rău îi era.
Tata s-a întors spre el.
— Nu vorbesc despre tine. Vorbesc despre mine. Eu eram tatăl ei.
A fost pentru prima dată când nu l-am auzit comparându-ne.
Nu exista “Cătălin a făcut”, “Cătălin a terminat”, “Cătălin a ajuns”. Eram doar eu și greșeala pe care tata o recunoștea fără să se ascundă în spatele fratelui meu.
— Am fost mândru că sunt inginer, a continuat el. Și nu e nimic rău în asta. Rău a fost că am ajuns să cred că drumul meu era singurul care avea valoare. Când Cătălin a terminat facultatea, m-am lăudat cu el tuturor. Când tu ai deschis cofetăria, am numit-o “ocupație”.
Ultimul cuvânt l-a rostit greu.
Îl ținusem minte ani întregi.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? l-am întrebat. Nu că nu ți-au plăcut plăcintele mele. Nici că voiai să fac facultate. M-a durut că nu ai fost niciodată curios să vezi ce construisem.
— Știu.
— Nu, tată. Acum știi. Atunci nu voiai să știi.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate.
Nu s-a apărat. Tocmai asta m-a făcut să-l ascult până la capăt.
— Nu pot să schimb anii aceia, Sorina. Și nici nu vreau să mă ierți fiindcă am spus câteva vorbe frumoase la o gală. Dar vreau să-ți spun clar ceva ce trebuia să-ți spun de mult: am greșit față de tine. Am confundat diploma cu valoarea omului și am confundat drumul pe care îl înțelegeam eu cu singurul drum bun.
A privit pentru o clipă spre ecranul pe care rămăsese fotografia echipei mele.
— Tu n-ai făcut doar plăcinte. Ai construit un loc din care trăiesc optsprezece oameni. Și ai început când abia aveai din ce să trăiești tu.
Am rămas tăcută.
Nu voiam să transform o rană veche într-o împăcare făcută în cinci minute. Unele cuvinte repară ceva, dar nu repară totul.
— Dacă vrei să cunoști ceea ce am construit, vino mâine dimineață la cofetărie, i-am spus. Nu ca să primești o tavă cu prăjituri și să pleci. Vino să vezi cum muncim.
— La ce oră?
— La șase și jumătate.
Cătălin a zâmbit.
— Tată, tu la șase și jumătate nici nu vorbești.
— Atunci mâine o să învăț să tac și să mă uit.
A doua zi, la șase și douăzeci și cinci, tata era în fața cofetăriei.
Nu purta costumul de la gală. Avea geaca lui veche de iarnă, căciula trasă peste urechi și o expresie serioasă.
L-am dus prin spațiul de lucru și i-am prezentat oamenii. A văzut cum se pregătea aluatul, cum erau cântărite ingredientele, cum se verificau comenzile și cum fiecare produs trebuia să iasă la fel de bun, indiferent cine îl pregătea.
A întrebat despre costuri, temperaturi, pierderi, program și aprovizionare. Inginerul din el ieșise repede la suprafață, dar de data aceasta nu venise să-mi explice cum trebuie să lucrez.
Venise să înțeleagă.
La un moment dat, am scos din cuptor o tavă cu plăcintă cu mere.
— Asta este rețeta bunicii?
— Da. Am schimbat doar câteva lucruri ca să putem păstra aceeași calitate când facem cantități mai mari.
Tata s-a apropiat și a privit tava.
— Mama făcea plăcinta asta când eram copil.
— Știu.
— În iernile grele.
Am dat din cap.
— Mai ales atunci.
Pentru câteva clipe, niciunul dintre noi n-a spus nimic.
Apoi tata a observat pe un raft caietul vechi al bunicii, păstrat într-o cutie transparentă. Coperta era tocită, iar colțurile paginilor se îngălbeniseră.
— Ăsta e caietul ei?
— De aici a început totul.
Tata și-a dus mâna la gură și a rămas privind caietul.
— Și eu ți-am spus că ai transformat o rețetă într-o ocupație…
— Da.
— Am fost un prost.
— Ai fost nedrept.
S-a uitat la mine și a încuviințat.
— Da. Asta e mai corect.
Nu i-am spus că totul era uitat. Nu era. Dar, din ziua aceea, tata a început să facă ceea ce nu făcuse înainte: să fie prezent.
Nu s-a băgat în administrarea cofetăriei și nu mi-a oferit sfaturi nesolicitate. Venea uneori dimineața, bea o cafea și întreba ce mai facem. Când vorbea despre mine cunoscuților, nu mai spunea că “Sorina face niște plăcinte”. Spunea simplu că fiica lui conduce cofetăria “Plăcinta Bunicii”.
Într-o după-amiază geroasă, spre sfârșitul iernii, am mers împreună la mătușa Rodica. Tata ducea o cutie cu plăcintă cu mere.
Rodica a deschis ușa și s-a uitat la cutie.
— Iar plăcinte?
Tata a răspuns înaintea mea.
— Da. Din acelea despre care noi doi am crezut că nu duc nicăieri.
Rodica a tăcut.
Eu nu am simțit nevoia să adaug nimic.
Nu aveam nevoie s-o umilesc. Cofetăria, cei optsprezece oameni care își câștigau salariul acolo și anii în care muncisem când nimeni din familie nu mă lua în serios spuneau destul.
Tata mi-a întins cutia ca s-o dau mătușii, apoi m-a privit.
— Sorina, eu am fost cel care trebuia să creadă primul în tine și am fost printre ultimii care au făcut-o. Îmi pare rău.
De data aceasta nu eram la gală și nu ne auzea nimeni.
Tocmai de aceea l-am crezut.
Iarna în care avusesem cămara aproape goală nu dispăruse din memoria mea. Nici vorbele lui. Dar acum, când deschideam ușa cămării de la cofetărie și vedeam făina așezată pe rafturi, merele pregătite pentru ziua următoare și comenzile prinse pe panou, nu mă mai gândeam la cât de puțin avusesem.
Mă gândeam la ce reușisem să fac din acel puțin.