Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Luminița a rămas cu borcanul în mâini și s-a uitat din nou la capac, de parcă numele ei ar fi putut apărea dacă îl privea suficient de mult.
— N-ai scris nicăieri “Luminița”?
— Nu.
— Pe niciun borcan?
— Pe niciunul.
A pus încet borcanul de gogonele înapoi pe raft. Pentru prima dată de când venise, nu mai trăgea lada spre ea.
— Ai făcut asta ca să-mi dai o lecție?
— Nu. Am început să scriu numele în august, înainte să știu dacă vii sau nu în noiembrie.
— Și ce înseamnă? Că Doina merită și eu nu?
Am tras un scaun mic de lângă calorifer și m-am așezat. Mâinile începuseră să mă doară din nou.
— Înseamnă exact ce ți-am spus. Numele de pe capac este numele omului care a muncit la borcanul acela. Uneori am fost eu. Uneori Doina. Uneori Stela. De multe ori am fost două.
Luminița s-a uitat spre rafturi.
— Dar eu sunt fiica ta.
— Și Doina este fiica mea. Numai că borcanele astea nu s-au umplut pentru că am două fete. S-au umplut fiindcă cineva a cumpărat legumele, le-a spălat, le-a curățat, a pregătit borcanele și a stat ore întregi în picioare.
— Eu stau la oraș. Am serviciu, am copii…
— Și Doina are serviciu. Și ea are casa ei. N-am vrut să vă măsor viața cu aceeași riglă. Dar nici nu mai vreau ca munca unuia să fie socotită obligație, iar dorința celuilalt, drept.
Vorbeam liniștit. Poate tocmai de aceea Luminița nu mai găsea nimic de spus.
A privit mâinile mele.
— Chiar te-au durut atât de tare anul ăsta?
— În septembrie, Doina mi-a curățat ardeii fiindcă eu nu mai puteam ține bine cuțitul. Stela a spălat borcanele. Eu am stat pe scaun și am amestecat zacusca atât cât am putut. A doua zi abia am reușit să-mi închei nasturii.
Luminița și-a coborât ochii.
— De ce nu mi-ai spus?
— Te-am sunat atunci.
A ridicat repede privirea.
— Și?
— Mi-ai spus că ești ocupată și m-ai întrebat dacă pun și dulceață de gutui anul ăsta.
A tăcut. Își amintea.
— Eu n-am înțeles că…
— Știu. Nici eu nu te-am învățat să înțelegi.
Aceasta a surprins-o.
— Cum adică?
— Ani de zile te-am lăsat să vii cu portbagajul gol și să pleci cu el plin. Îți puneam zacuscă, murături, gem, cartofi, ce aveam. Dacă întrebai dacă mai am, îți spuneam să nu-ți faci griji. Apoi rămâneam eu cu mai puțin și tăceam. Am crezut că asta înseamnă să fiu mamă.
— Mamă…
— Nu spun că n-ar trebui să-ți dau nimic. Îți dau cu drag. Dar una este să-ți dau eu și alta este să intri pe balcon și să hotărăști singură ce iei.
Luminița s-a uitat la lada pe care o pregătise. În ea erau deja șapte borcane.
Le-a scos unul câte unul. Nu i-am cerut.
A pus zacusca la loc. Apoi castraveții, dulceața și gogonelele. La fiecare capac se uita pentru o clipă la numele scris pe el.
Când lada a rămas goală, s-a întors spre mine.
— Atunci nu mai iau nimic.
Tonul ei nu mai era furios. Era rănit.
— N-am spus asta.
M-am ridicat cu grijă și am mers la raftul de jos. Am ales două borcane pe care scria doar “Ioana”: unul cu zacuscă și unul cu castraveți murați.
I le-am întins.
— Pe astea ți le dau eu.
Nu le-a luat imediat.
— După tot ce am spus?
— Ești fata mea. Nu vreau să pleci pedepsită. Vreau să pleci înțelegând.
Atunci i s-au umplut ochii de lacrimi. A luat cele două borcane și le-a ținut la piept.
— În februarie chiar ai cumpărat murături?
— Da.
— Și eu aveam acasă probabil zece borcane de la tine.
— Probabil.
S-a așezat pe lada goală.
— Mi-e rușine.
— Rușinea nu-mi umple cămara, Luminița. Dar dacă ai înțeles, poate schimbă ceva.
În după-amiaza aceea n-a mai plecat imediat. A rămas la mine, mi-a făcut ceai și a mutat câteva lăzi pe care eu nu le mai puteam ridica. Înainte să plece, s-a oprit în ușa balconului.
— La anul când începeți?
— Ce să începem?
— Conservele.
Am privit-o câteva clipe.
— Castraveții, prin august. Zacusca mai târziu.
— Sună-mă înainte.
— Te-am sunat și anul ăsta.
A zâmbit cu tristețe.
— Atunci sună-mă din nou. Dacă spun că sunt ocupată, amintește-mi de capace.
Iarna a trecut, iar eu nu am mai rămas fără murături în februarie.
Luminița n-a mai venit să ia provizii. Când trecea pe la mine, aducea câte ceva: o plasă cu mere, detergent, uneori medicamentele pe care știa că le folosesc. Nu lucrurile în sine contau, ci faptul că începuse să observe ce îmi lipsea.
În august, anul următor, telefonul a sunat într-o dimineață.
— Mamă, ai cumpărat castraveții?
— Nu încă.
— Atunci nu-i cumpăra singură. Vin sâmbătă.
A venit. Nu cu portbagajul gol.
A adus două lăzi de castraveți, mărar uscat și câteva kilograme de gogonele. Doina a sosit puțin mai târziu, iar când și-a văzut sora în curte, cu mânecile suflecate și un lighean în față, s-a oprit surprinsă.
— Tu ce faci aici?
Luminița a ridicat un castravete.
— Încerc să-mi câștig dreptul la un capac.
Am râs toate trei.
N-am transformat ziua aceea într-un proces pentru anii trecuți. Am spălat, am sortat și am pus murăturile. Când mâinile au început să mă doară, Luminița mi-a luat ligheanul din față.
— Gata, mamă. Tu stai puțin.
Nu m-am împotrivit.
Spre seară, când primul rând de borcane era gata, am luat markerul permanent.
Luminița m-a urmărit.
— Îl mai ai?
— Cum să nu?
Am scris “Ioana” pe primul capac și “Doina” pe al doilea.
Apoi i-am întins markerul Luminiței.
— Pe acesta îl scrii tu.
L-a luat și a rămas o clipă cu vârful deasupra capacului. Apoi și-a scris numele încet.
“Luminița”.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Pe ăsta pot să-l iau la iarnă?
— Pe ăsta, da.
— Și dacă vreau zece?
Am arătat spre lăzile cu legume care încă ne așteptau.
— Mai sunt nouă capace.
Luminița și-a suflecat mânecile încă puțin și s-a întors la treabă.
Iar în iarna următoare, când am deschis balconul și am privit rafturile, nu mi-am mai numărat borcanele cu teamă că vor dispărea înainte de februarie.
Pe capace erau trei nume.
Și, pentru prima dată, fiecare dintre ele însemna nu doar cine urma să primească, ci cine fusese acolo când munca trebuia făcută.