Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Documentele arătau că asupra casei fusese înscrisă o ipotecă, iar eu am rămas minute întregi cu foile în față, încercând să înțeleg cum ajunsese acolo.
Casa fusese darul meu pentru Răzvan. Oana nu putea face singură un asemenea demers dacă nu avea un drept care să-i permită asta, iar actele pe care le aveam în față arătau că fiul meu participase la ceea ce se întâmplase.
L-am sunat.
— Răzvan, vreau să vii mâine la mine. Singur.
— Ce s-a întâmplat?
— Știi foarte bine ce s-a întâmplat cu casa.
A urmat o tăcere lungă.
— Mamă, pot să-ți explic.
— Mâine.
A venit înainte de prânz. Afară ningea, iar eu tocmai împărțeam carnea rămasă în cămară. Pusesem deoparte cârnații, untura și pachetele pe care urma să le dau surorii mele și unei vecine care mă ajutase la treabă.
Răzvan a intrat și a văzut dosarul pe masă.
— Ai verificat.
— Da.
Și-a scos geaca încet.
— Oana a vrut să deschidă un mic salon. Aveam nevoie de bani. Banca ne-a cerut garanții.
— Și ați pus casa.
— Am crezut că putem plăti.
— “Am”?
Și-a coborât privirea.
— Am semnat și eu.
Acela a fost adevărul care m-a durut mai mult decât tot ce spusese Oana la restaurant.
— Atunci de ce mi-ai ascuns?
— Pentru că știam că nu ești de acord.
— Nu. Mi-ai ascuns pentru că știai că este casa pe care v-am dat-o ca să aveți siguranță, nu ca s-o puneți în joc fără să-mi spuneți.
Răzvan a încercat să-mi explice că afacerea Oanei nu mersese cum speraseră. Ratele crescuseră, veniturile scăzuseră și ajunseseră să acopere o datorie cu alta.
— Cât?
Mi-a spus suma.
Am luat un creion și am notat-o.
Obiceiul de contabilă nu mă părăsise nici atunci.
— Și “restul banilor” mei ce trebuia să acopere?
A încremenit.
— Mamă…
— Am auzit tot.
Fața i s-a schimbat.
— Ai fost la restaurant?
— Am stat afară, lângă verandă. V-am auzit râzând de mine. Am auzit-o pe Oana spunând că mai așteptați puțin și luați și restul banilor. Și te-am văzut zâmbind.
Răzvan și-a dus mâna la frunte.
— N-am vrut să…
— Nu-mi spune ce n-ai vrut. Spune-mi ce ai făcut.
A tăcut.
I-am pus în față copia donației.
— Casa v-am dat-o cu o sarcină. Nu pentru că voiam să vă controlez, ci pentru că eram văduvă și voiam să știu că, dacă ajung să am nevoie de ajutor, copilul meu nu mă lasă singură.
— Nu te-am lăsat singură.
— În ianuarie am stat două zile cu centrala stricată. La control m-a dus vecinul. Când am avut nevoie să aduc lemnele în șopron, a venit sora mea. Dar pentru carne ai știut să mă suni înainte să termin treaba.
Nu a răspuns.
— Am cerut să fie analizată revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinii, i-am spus. Dacă nu rezolvăm, voi merge mai departe în instanță.
S-a ridicat brusc.
— Vrei să ne iei casa?
— Nu, Răzvan. Vreau înapoi ceea ce v-am dat în niște condiții pe care voi ați ales să nu le respectați.
— Oana o să înnebunească.
— Oana nu este problema mea. Tu ești fiul meu. Tu ai semnat.
A plecat fără să ia carnea.
În seara aceea m-a sunat Oana.
Nu i-am răspuns.
A doua zi a venit cu Răzvan.
— Doamnă Ileana, trebuie să discutăm, a început ea.
— Putem discuta. Dar fără glume despre banii mei și fără să-mi spuneți că nu înțeleg lumea reală.
Oana s-a înroșit.
— Ați auzit.
— Da.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, n-a avut un răspuns pregătit.
Am aflat atunci tot. Împrumutul fusese luat pentru salon, dar o parte din bani mersese și pe renovări costisitoare în casă. Oana fusese convinsă că afacerea va crește repede. Când lucrurile merseseră prost, începuseră să se bazeze pe ideea că eu aveam economii și că, mai devreme sau mai târziu, Răzvan urma să le primească.
— Economiile mele nu sunt planul vostru de salvare, le-am spus. Sunt banii pentru bătrânețea mea.
Oana a început să plângă.
Nu m-am bucurat.
Nici nu voiam s-o văd umilită. Voiam doar ca amândoi să înțeleagă că un părinte nu devine o rezervă de bani după ce îmbătrânește.
Demersul privind donația a continuat. Situația juridică era complicată tocmai din cauza ipotecii, iar eu n-am pretins că o semnătură putea șterge totul peste noapte. Au urmat acte, discuții și, în cele din urmă, procesul prin care am cerut revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinii asumate.
Răzvan a avut atunci de ales.
Putea să continue să se apere sau putea să recunoască ce făcuse.
A ales a doua variantă.
A recunoscut că nu-și respectase obligațiile față de mine și că ascunsese situația casei. Împreună cu Oana a început să vândă lucrurile cumpărate inutil pentru salon și să achite din datorie. Nu pentru că eu le promisesem că renunț, ci pentru că banca nu dispărea odată cu conflictul nostru.
După luni de proceduri, donația a fost revocată prin hotărârea instanței. Ipoteca și obligațiile existente au trebuit tratate separat, potrivit actelor și drepturilor creditorului, iar Răzvan și Oana au rămas răspunzători pentru datoria pe care și-o asumaseră.
Casa nu s-a întors la mine curată și simplă, ca într-o poveste în care toate problemele dispar într-o zi. A trebuit să rezolv situația pas cu pas.
Dar un lucru se schimbase definitiv.
Nu mai eram femeia care plătea petrecerea, aducea carnea, dădea casa și apoi se temea să întrebe ce se întâmplă cu lucrurile ei.
Răzvan a început să vină la mine singur.
La început, vizitele au fost stângace. Repara câte ceva prin curte, aducea lemne sau mă ducea la cumpărături. Nu-i spuneam că astfel șterge trecutul. Nu-l ștergea.
Într-o după-amiază geroasă, aproape de sfârșitul iernii, m-a ajutat să mut câteva borcane cu untură în cămară.
A văzut cârnații rămași atârnați la rece.
— Mamă, mai ai din cei făcuți atunci?
— Mai am.
A zâmbit slab.
— N-am mai întrebat de partea mea.
— Am observat.
A rămas lângă ușă.
— Îmi pare rău pentru seara aceea. Nu numai pentru că ne-ai auzit. Îmi pare rău că am ajuns omul care putea să râdă când soția lui vorbea despre moartea mamei lui ca despre un termen de plată.
M-am uitat la el mult timp.
— Asta a fost partea care m-a durut cel mai tare.
— Știu.
— Casa se poate pierde și se poate câștiga. Banii se pot face din nou. Dar în seara aceea am crezut că mi-am pierdut copilul.
Răzvan a început să plângă.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
L-am lăsat să stea cu adevărul acela.
Apoi am luat de pe raft un pachet mic și i l-am întins.
— Ce e?
— Cârnați.
S-a uitat la mine surprins.
— Partea mea?
— Nu. Partea ta ai pierdut-o în seara în care ai râs de mine. Ăștia sunt de la mine, pentru că vreau eu să ți-i dau.
A luat pachetul cu ambele mâini.
— Am înțeles.
Și cred că, pentru prima dată după foarte mult timp, chiar înțelesese diferența.