Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin s-a uitat la plic, apoi la mine, iar Lidia și-a șters repede lacrimile.
— Ce ai acolo?
— Ceva ce am pregătit înainte să plecăm.
Am deschis plicul și am scos patru foi. Nu erau fotografii compromițătoare și nici dovezi ale vreunei aventuri. Erau câte o pagină pentru fiecare dintre noi, cu aceleași trei întrebări scrise de mine.
Ce vrem de la căsnicia noastră? Ce nu mai putem accepta? Ce suntem dispuși să schimbăm noi înșine?
Călin m-a privit surprins.
— Asta era surpriza?
— Da. Când Sorin mi-a propus schimbul, am înțeles că ori avem patru oameni dispuși să spună adevărul, ori avem patru oameni care se joacă periculos cu două căsnicii.
Sorin a râs scurt.
— Ai venit cu un chestionar?
— Am venit pregătită să aflu dacă mai am o căsnicie.
Lidia a început să plângă din nou.
— Mihaela, trebuie să-ți spun ceva.
Călin s-a întors spre ea.
— Acum.
— Sorin și cu mine vorbim de câteva luni.
În cameră s-a făcut liniște. Se auzea numai lemnul trosnind în sobă și vântul lovind zăpada de geam.
— Ce înseamnă “vorbim”? am întrebat.
— Mesaje. Telefoane. Ne-am plâns unul altuia de căsniciile noastre. Am început în glumă. Apoi Sorin a spus că poate ar trebui să vedem cum ar fi dacă…
N-a terminat.
— Dacă ați fi împreună?
A dat din cap.
— Nu s-a întâmplat nimic între noi, Mihaela. Dar am vorbit despre asta.
M-am uitat la Sorin.
— De aceea ai venit cu propunerea.
— Nu voiam să te înșel.
— Așa că ai vrut să obții permisiunea înainte.
— Nu e atât de simplu.
— Ba partea asta este foarte simplă. Ai discutat cu prietena mea despre o apropiere între voi înainte să vorbești cu mine. Apoi ai venit acasă și ai prezentat-o ca pe un experiment pentru căsnicia noastră.
Călin s-a ridicat.
— Și eu eram ce? Soluția pentru Mihaela, ca să fie toată lumea ocupată?
Sorin și-a trecut mâna prin păr.
— N-am gândit lucrurile așa.
— Asta e problema, a spus Călin. Te-ai gândit doar până unde îți convenea.
Tanti Viorica intrase între timp în camera alăturată, dar revenise lângă sobă cu două lemne în brațe.
— Copii, puteți să vă certați cât vreți, dar mai întâi trebuie să avem cu ce încălzi casa.
Ne-am uitat spre ea.
Uneori viața te readuce la realitate în cel mai simplu mod.
Viscolul se întețea, drumul rămânea închis, iar lemnele din șopron nu ajungeau pentru multe zile.
A doua dimineață, ninsoarea nu se oprise.
Am sunat la omul care trebuia să aducă lemnele. Mașina lui rămăsese jos, lângă drumul mare, cu încărcătura acoperită.
— Dacă se mai liniștește, putem să le aducem cu săniile până sus, mi-a spus.
Așa am făcut.
Când vântul a slăbit, am coborât toți patru. Nu mai existau “perechi de schimb”. Existau patru adulți care trebuiau să ducă lemne unei femei de 74 de ani.
Am încărcat săniile și am urcat de mai multe ori prin zăpadă.
Sorin trăgea una. Călin alta. Eu și Lidia căram bucățile mai mici.
Nimeni nu vorbea despre experiment.
La ultima tură, Lidia s-a oprit lângă mine.
— Mihaela, nu am nicio scuză.
— Nu.
— Mi-a plăcut că Sorin mă asculta. Acasă, eu și Călin ajunseserăm să vorbim numai despre facturi și treburi. Dar trebuia să vorbesc cu soțul meu, nu cu al tău.
— Da.
— O să mă ierți vreodată?
— Nu știu.
N-am spus-o ca s-o rănesc. Pur și simplu acela era adevărul.
Seara, fiecare a completat foaia mea.
Călin a scris că nu mai putea accepta o căsnicie în care problemele lor erau discutate cu alt bărbat înainte de a fi discutate cu el.
Lidia a scris că voia să încerce să-și repare căsnicia, dar că înțelegea dacă el nu mai putea.
Sorin a stat cel mai mult cu pixul în mână.
Când mi-a întins foaia, am citit-o singură.
Scrisese că se simțise îmbătrânind și că transformase frica de rutină într-o scuză pentru a căuta validare în altă parte. Mai scrisese că mă iubea și că voia să ne întoarcem acasă împreună.
Pe foaia mea scrisesem altceva.
Voiam o căsnicie în care să nu trebuiască să verific dacă soțul meu și cea mai bună prietenă își fac planuri înainte ca eu să aflu că există o problemă.
La întrebarea despre ce nu mai puteam accepta scrisesem un singur cuvânt: lipsa de loialitate.
Sorin a citit și a ridicat privirea.
— Ce înseamnă asta pentru noi?
— Că nu mă întorc acasă ca și cum săptămâna asta n-ar fi existat.
— Vrei să divorțăm?
— Vreau să mă întorc singură pentru o vreme.
Nu era pedeapsă.
Aveam nevoie să aflu dacă îl mai voiam lângă mine după ce dispărea frica de a pierde optsprezece ani de căsnicie.
Drumul s-a deschis după trei zile.
Am plecat de la casa mătușii înaintea celorlalți. Tanti Viorica avea șopronul plin cu lemne și soba încinsă.
Înainte să urc în mașină, m-a prins de mână.
— Să nu rămâi într-un loc numai fiindcă ai stat mult acolo.
Am sărutat-o pe obraz.
— Știu.
Eu și Sorin am locuit separat aproape patru luni.
N-am povestit familiei amănuntele și nu l-am făcut de rușine. Nici pe Lidia. Nu aveam nevoie de spectatori.
Eu și Lidia nu am mai fost prietene.
Călin a încercat să-și salveze căsnicia, dar după câteva luni el și Lidia au decis să se despartă. Nu din cauza unei singure săptămâni, ci pentru că au descoperit cât de departe ajunseseră unul de celălalt înainte de ea.
Sorin, în schimb, n-a încercat să mă convingă prin flori, promisiuni sau declarații mari.
A început să facă lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă înainte.
A acceptat să mergem la consiliere de cuplu. Mi-a răspuns la întrebări chiar și atunci când răspunsurile îl făceau să arate rău. A întrerupt orice legătură personală cu Lidia și, mai ales, a încetat să pretindă că problema fusese “rutina noastră”.
— Problema am fost eu, mi-a spus într-o zi. M-am plictisit de mine și am dat vina pe căsnicie.
A fost prima frază care m-a făcut să cred că înțelesese ceva.
După aproape cinci luni, am acceptat să încercăm din nou.
Nu ne-am întors la căsnicia veche.
Am pus condiții clare. Fără secrete prezentate drept experimente. Fără confidențe intime cu alte persoane despre probleme pe care nu le discutaserăm mai întâi între noi. Fără ideea că optsprezece ani împreună ne obligau să mai petrecem încă optsprezece indiferent cum ne purtam.
În iarna următoare, am mers din nou la tanti Viorica.
De data aceasta eram doar eu și Sorin.
Drumul era alb, dar curățat. În portbagaj aveam alimente și câteva lucruri pentru casă, iar o mașină cu lemne urma să ajungă a doua zi.
Când am intrat în curte, Sorin s-a uitat spre șopron.
— Mai întâi verificăm lemnele?
— Mai întâi verificăm lemnele.
Tanti Viorica ne-a văzut de la fereastră și a ieșit pe prispă.
— Tot împreună?
M-am uitat la Sorin.
— Da. Dar nu pentru că avem optsprezece ani în urmă.
El mi-a luat geanta din mână.
— Ci pentru că încercăm să merităm anul următor.
Am zâmbit.
Nu era finalul pe care mi-l imaginasem când plecasem la cabană.
Era însă primul nostru început în care niciunul dintre noi nu mai confunda obișnuința cu siguranța și nici libertatea cu lipsa de respect.