Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Simona și-a retras mâna de pe mânerul valizei și s-a uitat la mine. Pentru prima dată de când ajunseserăm la cămin, nu mai părea atât de grăbită.
— Mamă, dacă nu cădeai în toamnă, probabil nu trebuia să găsim o soluție pentru tine, a răspuns.
— Nu asta te-am întrebat, Simona. Te-am întrebat dacă m-ai fi adus aici numai ca să plecați voi în vacanță.
A oftat și și-a aranjat geaca galbenă.
— Am vrut să fim liniștiți că ești bine. Nu putem să plecăm și să stăm tot timpul cu grijă.
— Înțeleg că vreți să vă odihniți. Dar eu ți-am propus să rămân acasă, cu ajutor. Nici măcar n-ai vrut să discutăm.
— Pentru că mi-a fost teamă să nu pățești ceva.
— Și mie mi-a fost teamă când am căzut. Dar asta nu înseamnă că nu mai pot hotărî nimic pentru mine.
Simona a privit spre Dănuț, care aștepta lângă ușă. El i-a făcut un semn discret că trebuie să plece.
— Mamă, vorbim când ajungem la hotel. Te sun diseară.
Am înțeles că discuția se terminase. Nu pentru că ajunseserăm la o înțelegere, ci pentru că ei aveau un drum de făcut.
— Bine, fata mea. Drum bun.
Simona m-a sărutat pe obraz, apoi a plecat împreună cu soțul ei. Am rămas în hol, lângă valiza mea, până când o angajată a venit să mă conducă în cameră.
Camera era curată și încălzită. Avea două paturi, un dulap și o fereastră mare spre curte. În celălalt pat stătea o femeie de vreo optzeci de ani, pe nume Viorica, care citea o revistă.
— Bună ziua, mi-a spus. Sunteți nouă?
— Da. Stau numai până după sărbători.
— Atunci poate trece timpul mai repede dacă mai stăm de vorbă.
Am zâmbit și mi-am așezat lucrurile în dulap. Am pus fotografia soțului meu pe noptieră și cartea pe care o adusesem lângă pernă.
În prima seară, am coborât la cină. Mâncarea era bună, iar personalul se purta frumos cu toți rezidenții. O infirmieră m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor la mers și mi-a adus un scaun mai aproape de masă.
Nu aveam nimic să le reproșez oamenilor de acolo. Își făceau treaba cu răbdare și grijă.
Dar când m-am întors în cameră, m-am gândit la apartamentul meu. La fotoliul de lângă fereastră, la ceasul din sufragerie și la cana în care îmi beam ceaiul în fiecare seară.
Mi-era dor de lucrurile acelea obișnuite, pe care nu le observi decât atunci când nu le mai ai lângă tine.
Simona m-a sunat în seara aceea, așa cum promisese.
— Mamă, am ajuns bine. Hotelul e foarte frumos. Tu cum ești?
— Bine, fata mea. Am mâncat și m-am așezat în pat.
— E cald în cameră?
— Da, e cald.
— Și personalul se poartă frumos?
— Foarte frumos.
— Vezi? Ți-am spus că o să fie bine.
N-am mai contrazis-o. I-am urat noapte bună și am închis telefonul.
În zilele următoare, am încercat să-mi fac un program. Dimineața citeam, după prânz ieșeam puțin pe hol și stăteam de vorbă cu Viorica. Uneori mergeam în sala comună, unde câțiva rezidenți jucau remi sau se uitau la televizor.
Am cunoscut o fostă învățătoare și un bărbat care lucrase la bibliotecă. Aveam despre ce discuta și timpul trecea mai ușor.
Totuși, seara, când luminile se stingeau pe coridor, simțeam cât de departe eram de casa mea.
Cu o zi înainte de Ajun, o angajată ne-a întrebat dacă așteptăm vizitatori de Crăciun. Unele familii anunțaseră că vin să ia masa împreună cu cei dragi.
Eu am spus că fiica mea este plecată din oraș.
— Atunci poate vă sună, mi-a răspuns femeia, zâmbind.
Am dat din cap. Sigur că avea să mă sune. Simona mă suna aproape în fiecare zi, dar convorbirile noastre durau puțin. Mă întreba dacă am mâncat, dacă am dormit și dacă am nevoie de ceva.
Nu mă întrebase niciodată dacă îmi era dor de casă.
În Ajunul Crăciunului, centrul era împodobit cu luminițe. În sala de mese se pregătiseră sarmale, cozonac și câteva prăjituri. O parte dintre rezidenți primiseră vizite, iar alții vorbeau la telefon cu familiile.
Eu am stat lângă fereastră și am privit curtea. Începuse să ningă ușor, iar fulgii se așezau pe ramurile unui brad.
Pe la ora șase, telefonul meu a sunat.
Era Simona.
— Crăciun fericit, mamă! Ce faci?
— Bine, fata mea. Tu?
— Suntem la hotel. Tocmai ne-am întors de la plimbare. E foarte frumos aici, a nins toată ziua. Dănuț a făcut niște poze superbe.
— Mă bucur că vă simțiți bine.
— Tu ai mâncat? V-au dat ceva bun?
— Da, am avut sarmale și cozonac.
— Și e cald în cameră?
Am privit caloriferul de lângă fereastră. Era atât de cald, încât deschisesem puțin geamul mai devreme.
— Aici e cald, dar nu e nimeni care să-mi spună „mamă”.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Mamă, ce vrei să spui?
— Nimic rău despre oamenii de aici, Simona. Sunt buni cu mine. Mă întreabă dacă am mâncat, dacă mă doare ceva și dacă am nevoie de ajutor. Dar nimeni nu mă cunoaște așa cum mă cunoști tu.
— Dar eu te sun în fiecare zi.
— Știu, fata mea. Și mă bucur când mă suni. Numai că de Crăciun mi-ar fi plăcut să fiu acasă, în fotoliul meu, chiar dacă aș fi mâncat o felie de pâine cu brânză.
Simona a început să plângă.
— Mamă, eu am crezut că îți fac un bine.
— Mi-ai găsit un loc unde să fiu îngrijită. Dar n-ai ascultat când ți-am spus unde vreau să stau.
— Îmi pare rău.
— Nu vreau să-ți stric vacanța. Bucură-te de zilele astea. Eu sunt bine.
Am închis telefonul după ce ne-am urat noapte bună. Nu știam ce avea să facă Simona și nici nu voiam să-i cer să se întoarcă. Îmi doream doar să fi înțeles ce mă durea.
Mai târziu, Viorica m-a găsit în cameră, cu fotografia soțului meu în mână.
— Ați vorbit cu fiica?
— Da.
— Și vine de Crăciun?
— Nu știu. E plecată la munte.
Viorica s-a așezat pe patul ei.
— Copiii cred uneori că, dacă ne-au pus la căldură și ne-au dat mâncare, nu ne mai lipsește nimic.
N-am răspuns. M-am întins în pat și am rămas mult timp cu ochii deschiși.
A doua zi dimineață, pe la zece, o infirmieră a venit să-mi spună că am vizitatori.
Am crezut că este doamna Lenuța, vecina mea, care îmi promisese că trece pe la mine dacă poate.
Când am ajuns în hol, i-am văzut pe Simona și Dănuț.
Fiica mea purta aceeași geacă galbenă de schi, dar avea ochii obosiți. Dănuț ținea în mână două sacoșe și părea că nu dormise prea mult.
— Mamă, am venit să te luăm acasă, a spus Simona.
M-am oprit lângă bradul mic din hol.
— Dar vacanța voastră?
— Am plecat aseară de la hotel. Am dormit câteva ore pe drum, la o pensiune, și am venit direct aici.
— De ce ați făcut asta?
Simona s-a apropiat.
— Pentru că mi-am dat seama că te-am adus aici fără să te ascult. Tu mi-ai spus de la început că vrei să rămâi acasă, iar eu am hotărât că știu mai bine ce e bine pentru tine.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Îmi pare rău, mamă. Am vrut să plecăm în vacanță și să nu avem griji. Am găsit centrul, am plătit și mi-am spus că am rezolvat problema. Dar tu nu erai o problemă de rezolvat.
Mi-au dat lacrimile, însă nu m-am grăbit să o îmbrățișez.
— Eu nu v-am cerut să renunțați la vacanță, Simona. V-am cerut doar să mă lăsați să hotărăsc unde stau.
— Știu. Și de acum înainte o să discutăm împreună înainte să luăm asemenea decizii.
Am acceptat să plec. Personalul m-a ajutat să-mi strâng lucrurile, iar Viorica m-a îmbrățișat înainte să ies din cameră.
— Să aveți un Crăciun liniștit, mi-a spus.
— Și dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru companie.
În mașină am stat pe bancheta din spate, cu fotografia soțului meu în poală. Simona se întorcea din când în când să mă întrebe dacă stau comod.
— Da, sunt bine, îi răspundeam.
Când am ajuns în fața blocului meu, am simțit o ușurare pe care nu o mai trăisem de mult. Am urcat încet scările, sprijinită de brațul lui Dănuț.
În apartament era răcoare, dar totul era așa cum lăsasem. Coronița de Crăciun stătea pe masă, iar cutia cu globuri era lângă fotoliu.
Simona a pornit centrala și a început să-mi scoată lucrurile din valiză.
— Mamă, o să-ți pregătesc ceva de mâncare. Am adus sarmale și cozonac. După aceea putem să împodobim bradul.
— Mulțumesc.
— Vrei să-ți aduc și ceaiul acela care îți place?
M-am așezat în fotoliul meu și am privit-o.
— Nu, doamnă, mulțumesc. Mă descurc de aici.
Simona a rămas cu mâna pe ușa dulapului.
— Mamă… de ce îmi spui doamnă?
M-am uitat la ea. Nici eu nu-mi dădusem seama cum îmi ieșiseră cuvintele.
— Așa le spuneam femeilor de la centru. Erau foarte amabile cu mine. Cred că m-am obișnuit.
Simona a venit lângă fotoliu și s-a așezat pe marginea canapelei.
— Dar eu sunt fata ta.
Am privit fotografia de pe măsuță, apoi spre ea.
— Știu, Simona. Numai că în zilele astea m-am simțit mai degrabă ca o persoană de care trebuia să se ocupe cineva, nu ca mama ta.
Fiica mea a început să plângă.
— Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa.
— Te cred. Dar nu pot să mă prefac că nu m-a durut.
A rămas lângă mine câteva minute, fără să încerce să mă convingă să uit.
În ziua aceea am mâncat împreună și am împodobit bradul. Dănuț a pus instalația luminoasă, iar Simona a scos globurile din cutie. Eu le spuneam unde să le așeze, din fotoliul meu.
A fost un Crăciun liniștit, dar diferit de celelalte. Mă bucuram că eram acasă, însă între mine și fiica mea rămăsese o distanță pe care nu știam încă să o înlătur.
În zilele următoare, Simona a venit să discutăm despre ajutorul de care aveam nevoie. De data aceasta nu a adus contracte gata pregătite.
— Mamă, am vorbit cu o femeie care poate veni de trei ori pe săptămână să te ajute la cumpărături și la curățenie. Dar vreau să-mi spui tu dacă ești de acord.
— Aș vrea să o cunosc mai întâi.
— Sigur. Și dacă nu vă înțelegeți, căutăm pe altcineva.
Am acceptat să o întâlnesc. Era o femeie de vreo cincizeci de ani, cu experiență în îngrijirea persoanelor în vârstă. Am stat de vorbă aproape o oră și am stabilit împreună ce ar putea să mă ajute să fac.
Simona nu a intervenit decât atunci când am rugat-o.
Au trecut câteva săptămâni până când am început să mă simt din nou liniștită. Fiica mea venea mai des, dar nu mă mai întreba numai dacă am mâncat sau dacă mi-am luat medicamentele. Stătea la o cafea, îmi povestea despre serviciu și mă asculta când îi spuneam ce mai citisem.
Uneori mă surprindeam spunându-i „Simona” în loc de „fata mea”. Alteori, când îmi aducea câte ceva și îmi întindea sacoșa, îmi venea să-i spun „mulțumesc, doamnă”, așa cum le mulțumeam angajatelor de la cămin.
De fiecare dată, vedeam că o doare. Dar nu-mi mai cerea să vorbesc altfel.
Într-o duminică, a venit cu un album vechi de fotografii. Ne-am așezat la masa din sufragerie și am început să răsfoim pozele din copilăria ei.
Am găsit o fotografie în care avea cinci ani și stătea în brațele tatălui ei, lângă bradul de Crăciun.
— Uite, mamă, ce mică eram, a spus zâmbind.
— Da. Și cât te-ai supărat atunci că nu găseai păpușa pe care ți-o adusese Moșul.
Am râs amândouă. Pentru câteva minute, am simțit că suntem din nou mama și fiica de altădată.
La plecare, Simona m-a îmbrățișat și mi-a spus că vine miercuri să bem cafeaua împreună.
— Te aștept, i-am răspuns.
Am rămas în ușă până a coborât scările. Încă nu-mi venea firesc să-i spun „fata mea”, așa cum făcusem toată viața.
Poate că într-o zi aveam să pot. Dar pentru asta nu era suficient că mă adusese acasă de Crăciun. Aveam nevoie să văd, zi după zi, că mă ascultă și că mă lasă să fiu mama ei, nu doar o bătrână pentru care trebuie să ia hotărâri.
Iar Simona părea, în sfârșit, pregătită să aibă răbdare.