Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nicoleta s-a apropiat de fereastră, fără să înțeleagă de ce o chemase Dragoș. El i-a făcut loc și i-a arătat cu mâna spre balconul închis al Vioricăi, din apartamentul de vizavi.
— Uită-te bine, Nicoleta. Ce vezi acolo?
În lumina aprinsă din balcon se zărea mama mea, așezată pe un scaun, cu geanta lângă picioare. Viorica stătea lângă ea și îi întindea un șervețel.
Ileana plângea.
— Mama mea stă acolo și plânge, a spus Dragoș. Și tu îmi spui că s-a dus de bunăvoie să stea câteva zile la vecină?
Nicoleta și-a ferit privirea.
— Poate s-a supărat pentru că am insistat să plece.
— Ai insistat? Ce înseamnă asta?
— Vine mama mea mâine și avem nevoie de cameră. I-am spus că poate sta la Viorica până după 1 Decembrie.
Dragoș s-a întors spre ea.
— I-ai spus mamei să plece din propria casă?
— Nu am dat-o afară! I-am propus să stea câteva zile la vecină.
— Și dacă a refuzat?
Nicoleta n-a răspuns.
Dragoș și-a luat geaca din hol.
— Mă duc după mama. Vorbim când mă întorc.
A ieșit din apartament și a coborât până la etajul de dedesubt, de unde putea ajunge la intrarea în celălalt corp al blocului. Viorica locuia peste curtea interioară, într-un apartament ale cărui ferestre dădeau spre ale lor.
Când a sunat la ușă, Viorica i-a deschis imediat.
— Intră, Dragoș. Mama ta este în sufragerie.
Ileana s-a ridicat când și-a văzut fiul.
— Dragoș, ce cauți aici? Ai venit de la serviciu?
— Da, mamă. Am ajuns acasă și nu te-am găsit. Ce s-a întâmplat?
Ileana a încercat să zâmbească.
— Nimic grav, dragul mamei. Nicoleta are musafiri și m-am gândit să stau puțin la Viorica.
Dragoș s-a uitat la geanta de lângă scaun, apoi la ochii roșii ai mamei.
— Mamă, te rog să-mi spui adevărul. Ai vrut tu să pleci?
Ileana și-a strâns mâinile în poală.
— Nu, Dragoș. Eu am propus să pregătim patul din sufragerie pentru mama Nicoletei. Dar Nicoleta a spus că trebuie să-i dau camera mea și să stau aici câteva zile.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că nu vreau să plec din casa mea. Dar ea mi-a pregătit geanta și a deschis ușa. N-am vrut să ne certăm în fața vecinilor.
Dragoș s-a așezat lângă ea.
— Mamă, de ce nu m-ai sunat?
— Pentru că nu vreau să vă stric căsnicia. Știu că Nicoleta e soția ta și că trebuie să vă înțelegeți.
— Și tu ești mama mea. Nu trebuie să aleg între voi ca să spun că ce s-a întâmplat e greșit.
Ileana a început din nou să plângă.
— Eu nu le-am cerut nimic, Dragoș. V-am primit în casa asta ca să vă fie mai ușor. Nu m-am gândit că o să ajung să plec din camera mea pentru că vine cineva în vizită.
Fiul ei a luat-o de mână.
— Hai acasă, mamă.
— Dar Nicoleta?
— O să discut eu cu ea. Nu trebuie să rămâi aici.
Viorica i-a adus Ilenei paltonul și geanta. Înainte să plece, bătrâna și-a îmbrățișat vecina.
— Îți mulțumesc că m-ai primit.
— Oricând, Ileana. Dar sper să nu mai fie nevoie să vii cu geanta pentru asemenea lucruri.
Dragoș a luat bagajul și a ajutat-o pe mama lui să ajungă înapoi la apartament.
Când au intrat, Nicoleta era în bucătărie. Pregătea masa de seară, dar s-a oprit când i-a văzut.
— V-ați întors?
— Da, a răspuns Dragoș. Mama rămâne aici.
— Dar mâine vine mama mea. Unde o să doarmă?
— În sufragerie, pe patul extensibil. Așa cum a propus mama de la început.
Nicoleta a pus farfuria pe masă.
— Dragoș, nu înțelegi. Mama mea nu poate dormi pe o canapea.
— De ce nu? Patul e bun. Am dormit și noi pe el când am renovat dormitorul.
— Nu vreau să se simtă prost.
— Și mama mea cum crezi că s-a simțit când i-ai pus geanta în mână și ai trimis-o la vecină?
Nicoleta a tăcut.
Dragoș a lăsat geanta lângă ușa camerei Ilenei.
— Mama mea nu pleacă din casa ei. Dacă nu-ți convine, pleci tu la mama ta.
Ileana a tresărit.
— Dragoș, nu vorbi așa. Nu vreau să plece nimeni.
— Nici eu nu vreau, mamă. Dar trebuie să fie limpede că nimeni nu te poate scoate din casa ta.
Nicoleta s-a așezat pe scaun și și-a acoperit fața cu palmele. După câteva clipe, a început să plângă.
— Nu am vrut să ajungem aici, a spus printre lacrimi.
— Atunci de ce ai făcut-o? a întrebat Dragoș. Mama te-a ajutat de când ne-am mutat aici. Niciodată nu ți-a cerut să pleci când a venit cineva în vizită.
Nicoleta și-a șters ochii.
— Pentru că mi-a fost rușine.
Ileana s-a uitat surprinsă la ea.
— Rușine de ce, Nicoleta?
— De mama mea.
Dragoș a tras un scaun și s-a așezat în fața soției.
— Ce legătură are mama ta cu toate astea?
Nicoleta a rămas câteva clipe tăcută, apoi a început să vorbească.
— Mama locuiește într-o casă veche, la marginea unui sat. Are o pensie foarte mică și abia se descurcă. De când a murit tata, n-a mai avut bani să repare mare lucru. Uneori nici nu-și cumpără haine noi.
— Știu, a spus Dragoș. Am fost acolo.
— Dar mama Ileana nu știe cât de greu o duce. M-am gândit că, dacă vine aici și vede cât de frumos e totul, o să se simtă prost. Și mi-a fost teamă că mama Ileana o să o privească de sus.
Ileana a rămas nemișcată.
— Nicoleta, eu am crescut într-o casă cu două camere, în care dormeam șase oameni. Iarna încălzeam numai bucătăria, fiindcă nu aveam destule lemne. De ce crezi că aș judeca-o pe mama ta pentru că are puțini bani?
— Nu știu. Mi-am făcut tot felul de gânduri.
— Dar eu nici măcar n-am apucat să o cunosc bine. A venit doar de două ori, pentru câteva ore. De fiecare dată mi s-a părut o femeie cumsecade.
Nicoleta și-a coborât privirea.
— Mama e foarte mândră. Nu vrea să știe nimeni că o duce greu. Mi-a spus să nu vă povestesc nimic.
— Și tu ai crezut că, dacă mă scoți pe mine din casă, mama ta nu o să se simtă săracă? a întrebat Ileana.
— Am crezut că o să fie mai simplu dacă nu vă întâlniți. Că o să pot să-i pregătesc camera și să stea liniștită câteva zile.
Dragoș a clătinat din cap.
— Nicoleta, ai vrut să ascunzi faptul că mama ta are o pensie mică și ai ajuns să o alungi pe mama mea din propria locuință. Nu vezi cât de nedrept a fost?
— Văd acum, a răspuns ea încet.
Ileana s-a așezat lângă nora ei.
— Ascultă-mă, Nicoleta. Eu nu am nevoie să-mi dovedească nimeni că are bani ca să-l primesc la masă. Dacă mama ta vine cu o geantă veche și cu un palton purtat, tot cu drag o primesc.
Nicoleta a început să plângă mai tare.
— Îmi pare rău, mamă Ileana. Nu trebuia să vă vorbesc așa. Și nu trebuia să vă pregătesc geanta fără să vă întreb.
— M-a durut, Nicoleta. Mai ales că te-am primit în casa mea ca pe copilul meu.
— Știu. Nu vă cer să uitați imediat. Dar vă rog să mă iertați.
Ileana a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Putem să încercăm să ne înțelegem din nou. Dar vreau să stabilim ceva. De acum înainte, dacă avem musafiri sau dacă vreți să schimbați ceva important în casă, discutăm toți trei. Nu mai hotărăște nimeni în locul meu unde dorm sau unde locuiesc.
— Vă promit, a spus Nicoleta.
Dragoș s-a ridicat și a deschis ușa sufrageriei.
— Atunci hai să pregătim patul pentru mama ta. Avem timp până mâine.
Nicoleta a adus lenjeria curată, iar Ileana a scos din dulap o pilotă groasă și două perne bune. Au întins împreună canapeaua și au pregătit locul pentru musafiră.
În timp ce aranja pătura, Nicoleta s-a oprit.
— Mamă Ileana, pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— Dacă mama mea vă spune că are probleme cu banii, o să vă supărați?
— De ce să mă supăr? Nu e nicio rușine să ai o pensie mică. Și dacă are nevoie de ajutor, putem discuta cum să o sprijinim fără să o facem să se simtă datoare.
A doua zi, mama Nicoletei a sosit cu autobuzul. Era o femeie de șaptezeci de ani, pe nume Felicia, mică de statură, cu mâinile asprite de muncă și cu o geantă veche de voiaj.
Când a intrat în apartament, s-a uitat în jur cu sfială.
— Să nu vă deranjez prea mult, a spus. Stau doar câteva zile și apoi mă întorc acasă.
Ileana s-a apropiat și i-a luat geanta.
— Bine ați venit, Felicia. Avem loc pentru toată lumea. Haideți să vă arăt unde puteți să vă odihniți.
Felicia a privit-o surprinsă.
— Vă mulțumesc. Nicoleta mi-a spus că aveți o casă frumoasă, dar nu mă așteptam să fie atât de îngrijită.
— Am muncit mult pentru ea, a răspuns Ileana. Dar casa e mai frumoasă când avem pe cine primi.
Nicoleta stătea lângă ușă și asculta. Pentru prima dată de când aflase că vine mama ei, nu mai părea neliniștită.
La prânz au mâncat cu toții împreună. Ileana pregătise ciorbă și o tavă de cartofi cu carne, iar Felicia adusese într-o cutie câteva plăcinte făcute de ea.
— Nu sunt cine știe ce, a spus Felicia. Le-am făcut aseară, să nu vin cu mâna goală.
Ileana a gustat una și a zâmbit.
— Sunt foarte bune. Îmi spuneți și mie cum faceți aluatul?
Felicia s-a luminat la față și a început să-i explice rețeta. Au vorbit apoi despre grădinărit, despre prețurile din piață și despre iernile din copilărie.
Nicoleta le privea de la celălalt capăt al mesei. La un moment dat, i-a spus încet lui Dragoș:
— Uite cât de bine se înțeleg. Eu am crezut că o să fie cu totul altfel.
— Pentru că n-ai lăsat lucrurile să se întâmple firesc, i-a răspuns el. Ai hotărât dinainte ce o să creadă mama despre mama ta.
Nicoleta a dat din cap.
În zilele următoare, Felicia și Ileana au petrecut mult timp împreună. Au făcut cumpărături, au pregătit mâncare și au povestit despre copiii lor.
Într-o după-amiază, Felicia i-a spus Ilenei că îi este greu să se descurce cu pensia și că uneori amână reparațiile la casă.
Ileana a ascultat-o fără să o întrerupă.
— Știu cum este, Felicia. Și eu am avut ani în care socoteam fiecare leu. Dacă vreți, Dragoș se pricepe la reparații. Poate veni într-un weekend să vadă ce trebuie făcut.
Felicia a zâmbit.
— Mi-ar prinde bine. Dar nu vreau să vă pun la cheltuială.
— Nu vă faceți griji acum. Întâi vedem ce este de făcut.
Când Nicoleta a auzit discuția, i-au dat lacrimile. S-a apropiat de Ileana și i-a pus mâna pe umăr.
— Mamă Ileana, îmi pare rău încă o dată pentru ce v-am făcut.
Ileana i-a acoperit mâna cu palma ei.
— Am auzit, Nicoleta. Acum vreau să văd că ai înțeles.
De 1 Decembrie, au luat masa împreună. Dragoș a pus un mic steag tricolor la fereastră, iar cele două mame au pregătit mâncarea.
Înainte să se așeze, Nicoleta a adus un scaun în plus și l-a pus lângă Ileana.
— Să avem loc toți, a spus.
Ileana a zâmbit, dar nu a uitat după-amiaza în care fusese trimisă la vecină cu geanta în mână.
După plecarea Feliciei, a avut o discuție liniștită cu Dragoș și Nicoleta. Le-a spus că îi iubește și că vrea să locuiască în continuare împreună, dar că are nevoie să fie respectată în propria casă.
Au stabilit să împartă mai clar treburile gospodăriei și să discute împreună orice schimbare importantă. Ileana nu mai voia să se ocupe singură de toate, iar Nicoleta a început să participe mai mult la cumpărături și la gătit.
Într-o seară, când Ileana pregătea ceaiul, Nicoleta a intrat în bucătărie.
— Mamă Ileana, mâine vine o prietenă de-a mea în vizită. E în regulă să o invit la masă?
Ileana s-a întors spre ea și a zâmbit.
— Sigur că da, Nicoleta. Avem loc.
Apoi a adăugat, fără supărare:
— Numai să nu-mi mai pregătești geanta.
Nicoleta a lăsat privirea în jos, apoi a zâmbit și ea.
— Niciodată, mamă Ileana.
De data aceasta, Ileana a crezut-o. Nu pentru că uitase ce se întâmplase, ci pentru că, în săptămânile care trecuseră, Nicoleta începuse să-i arate prin fapte că înțelesese.
Iar casa în care Ileana își crescuse fiul rămăsese ceea ce fusese întotdeauna pentru ea: locul unde putea primi oameni dragi, fără să fie nevoită să plece ca să le facă loc.