Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ridicat capacul cutiei și am dat la o parte hârtia subțire care acoperea cadoul. Înăuntru era o ramă foto, împachetată într-un material moale. Am scos-o cu grijă și am întors-o spre mine.
În fotografie erau Lucian și Oana, îmbrăcați frumos, zâmbind unul lângă celălalt. Poza fusese făcută de curând, probabil într-un studio, fiindcă amândoi arătau de parcă se pregătiseră pentru o ocazie specială.
Mi-a plăcut imediat. Nu mai aveam o fotografie recentă cu amândoi, iar pe cele vechi le țineam într-un album din sufragerie.
— Ce frumoși sunteți! am spus. Unde ați făcut poza?
— La un fotograf, mamă, a răspuns Oana. Dar uită-te mai bine la ramă.
Sub fotografie era prins un cartonaș mic, pe care scria:
„Mulțumim că ne-ai dat bani să-ți luăm cadou.”
Am citit o dată, apoi încă o dată.
Lucian a început să râdă.
— Ei, mamă? Cum ți se pare?
Am izbucnit și eu în râs. Era atât de neașteptat, încât pentru câteva clipe nici nu știam ce să spun.
— Măi, copii, voi chiar mi-ați luat cadou din banii mei!
— Păi nu asta ți-am spus? a glumit Oana.
Am mai râs puțin, apoi m-am uitat din nou la fotografie. Zâmbetele lor erau frumoase, iar rama era aleasă cu grijă. Dar gândul mi-a fugit la cei cinci sute de lei pe care îi scosesem din economiile mele.
Mi-am amintit cum stătusem la masă, cu carnețelul deschis, și cum tăiasem de pe listă câteva cumpărături. Nu erau lucruri mari, dar erau lucruri pentru care strânsesem bani.
Fără să vreau, mi-au dat lacrimile.
Oana a observat prima.
— Mamă, de ce plângi? Nu-ți place?
— Ba îmi place fotografia, dragă. Sunteți frumoși amândoi.
— Atunci ce s-a întâmplat?
Am pus rama pe masă și mi-am șters ochii cu colțul șorțului.
— Mă gândeam la ceva. Voi aveți treizeci și treizeci și doi de ani. Aveți serviciu, aveți salarii. Iar eu, cu pensia mea de două mii de lei, încă vă dau bani când îmi cereți.
Lucian a încetat să râdă.
— Mamă, era o glumă.
— Știu că era o glumă. Și am râs. Dar să știți că mie nu mi-a fost ușor să vă dau banii aceia.
Oana s-a așezat lângă mine.
— De ce nu ne-ai spus că îți este greu?
— V-am spus la telefon. V-am zis că trebuie să mai tai din cheltuieli. Dar voi mi-ați răspuns că merită și că o să fie o surpriză frumoasă.
Lucian s-a uitat spre sora lui. Pentru prima dată de când veniseră, nu mai păreau siguri că surpriza lor fusese o idee bună.
— Mamă, noi n-am vrut să te supărăm, a spus el.
— Vă cred. Dar vreau să vă spun ceva ce poate trebuia să vă spun de mult.
Am tras carnețelul spre mine și l-am deschis la pagina cu socotelile pentru decembrie.
— Uitați. Aici am trecut întreținerea, curentul, medicamentele și mâncarea. După ce plătesc toate astea, nu-mi rămâne prea mult. Și totuși, când mă sunați că aveți nevoie de bani, eu încerc să găsesc de unde să vă dau.
Oana s-a uitat la cifrele scrise cu pixul.
— Nu știam că ai cheltuieli atât de mari.
— Pentru că nu v-am spus niciodată tot. Nu voiam să vă împovărez cu grijile mele.
— Dar nici noi nu ți-am cerut să ne dai mereu, a spus Lucian.
M-am uitat la el.
— Lucian, anul trecut ți-am dat bani pentru cauciucurile mașinii. În primăvară te-am ajutat cu o reparație. Oanei i-am dat când a avut de plătit o rată mai devreme. Nu vă reproșez că ați avut nevoie. Dar uneori am impresia că nici nu vă mai întrebați dacă eu îmi permit.
Lucian și-a coborât privirea.
— Ai dreptate, mamă. Nu m-am gândit la asta.
Am închis carnețelul și am pus mâna peste fotografia lor.
— De acum, cadoul meu e să nu-mi mai cereți bani.
Oana m-a luat de mână.
— Mamă, îmi pare rău. Noi am vrut să facem ceva amuzant, dar n-am înțeles cât de tare te apasă lucrurile astea.
— Nu vreau să vă simțiți vinovați pentru fiecare leu pe care vi l-am dat. Sunteți copiii mei și v-am ajutat cu drag. Dar acum sunteți adulți. Trebuie să vă descurcați și singuri.
Lucian s-a ridicat de la masă și a luat cutia în care fusese fotografia.
— Mamă, mai este ceva.
— Ce anume?
A ridicat hârtia de pe fundul cutiei și a scos un plic alb.
— Ăsta era, de fapt, cadoul pe care voiam să ți-l dăm după ce râdeai de fotografie.
Mi-a întins plicul. Pe el scria simplu: „Pentru mama”.
L-am deschis și am găsit mai multe bancnote. Le-am numărat încet.
Erau o mie cinci sute de lei.
— Dar ce sunt banii ăștia?
Oana a zâmbit, de data aceasta fără să mai glumească.
— Cinci sute sunt banii pe care ni i-ai dat. Iar o mie sunt dobânda.
— Dobândă? am întrebat, surprinsă.
— Da, mamă. Ne-am gândit să-ți întoarcem banii cu dobândă, ca să fie o surpriză. Am pus fiecare câte cinci sute de lei în plus.
M-am uitat la ei, apoi la plic.
— Și de ce nu mi-ați spus de la început?
Lucian a oftat.
— Pentru că am vrut să facem o glumă. Să te vedem cum reacționezi când găsești fotografia și mesajul. Ni s-a părut amuzant.
— Dar n-ați luat în calcul că eu chiar aveam nevoie de banii aceia.
— Nu, mamă, a recunoscut Oana. Și ne pare rău.
Am pus plicul pe masă și am rămas câteva clipe tăcută.
Nu eram supărată că îmi pregătiseră o surpriză. Mă emoționa faptul că puseseră bani deoparte pentru mine. Dar mă durea că nu observaseră mai devreme cât de des renunțam la câte ceva ca să-i ajut.
— Copii, eu vă mulțumesc. Banii ăștia îmi prind bine. Dar vreau să înțelegeți că nu trebuie să-mi cereți bani ca să-mi arătați că mă iubiți.
— Știm, mamă, a spus Lucian.
— Și nici nu trebuie să-mi cumpărați cadouri scumpe. Eu mă bucur când veniți la mine, când mă sunați și când îmi povestiți ce mai faceți.
Oana s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— O să fim mai atenți, mamă. Îți promitem.
Lucian a venit și el lângă noi. Ne-am îmbrățișat toți trei, iar eu am început din nou să plâng, de data aceasta mai mult de emoție decât de supărare.
După ce ne-am liniștit, am pus fotografia pe bufetul din sufragerie, lângă o poză veche cu soțul meu. În fotografia nouă, Lucian și Oana zâmbeau exact cum zâmbeau când erau mici și pregăteau câte o surpriză pentru ziua mea.
Am lăsat cartonașul cu mesajul în spatele ramei. Nu voiam să-l arunc. Făcea parte din întâmplarea aceea și, într-un fel, avea să ne amintească tuturor de discuția pe care o avuseserăm.
Ne-am așezat apoi la masă. Am pus ciorba de perișoare în farfurii, am adus pâine proaspătă și am tăiat prăjitura cu mere.
În timp ce mâncam, Oana m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor cu facturile de iarnă.
— Deocamdată mă descurc, i-am spus. Dar dacă o să am nevoie, am să vă spun.
— Și noi o să te întrebăm mai des, a răspuns ea. Nu doar când avem noi câte o problemă.
Lucian a dat din cap.
— Și dacă mai am nevoie de bani pentru mașină, întâi încerc să strâng eu. Nu te mai sun direct pe tine.
Am râs.
— Asta ar fi o schimbare bună.
În săptămânile următoare, copiii s-au ținut de cuvânt. Nu mi-au mai cerut bani pentru cheltuieli obișnuite. În schimb, mă sunau mai des să mă întrebe dacă sunt bine și dacă am nevoie de ceva.
Într-o zi, Lucian a venit să-mi repare robinetul de la bucătărie, care picura de câteva săptămâni. Altă dată, Oana m-a însoțit la cumpărături și m-a ajutat să car sacoșele.
Nu erau lucruri mari, dar pentru mine contau mai mult decât orice cadou scump.
De Crăciun, au venit din nou la masă. De data aceasta nu mi-au cerut niciun leu. Au adus fiecare câte ceva de mâncare, iar Oana mi-a cumpărat un șal călduros, fiindcă știa că îmi este frig când ies dimineața.
Lucian mi-a adus o pereche de papuci de casă, după ce observase că ai mei erau uzați.
— Vedeți? le-am spus, zâmbind. Așa îmi plac mie cadourile. Să fie din partea voastră, nu din portofelul meu.
Au început amândoi să râdă.
— Am înțeles, mamă, a spus Lucian. Nu mai facem surprize pe banii tăi.
Fotografia de 1 Decembrie a rămas pe bufet. Când veneau în vizită, copiii o vedeau imediat. Uneori Lucian mai glumea că este cea mai scumpă fotografie pe care o făcuseră vreodată.
Eu îi răspundeam că pentru mine valorează mai mult decât banii din plic, fiindcă ne-a făcut să vorbim despre lucruri pe care le ținusem prea mult în mine.
Înainte de întâmplarea aceea, credeam că o mamă bună trebuie să găsească mereu o soluție pentru copiii ei, chiar și atunci când nu își permite. Acum învățasem să le spun când nu pot, iar ei începuseră să înțeleagă că și eu am nevoie de grijă.
La sfârșitul lunii decembrie, mi-am făcut din nou socotelile în carnețel. Am plătit facturile, mi-am cumpărat medicamentele și am pus o parte din banii primiți de la copii deoparte pentru lunile următoare.
De data aceasta nu a trebuit să tai nimic de pe listă ca să le pot face lor o bucurie.
Iar când am închis carnețelul, m-am uitat spre fotografia de pe bufet și am zâmbit. Copiii mei crescuseră de mult, dar abia atunci începuserăm să ne purtăm unii cu alții ca niște adulți care se iubesc și se respectă.