Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan s-a uitat la mine, apoi la geanta pe care o lăsase lângă ușă. A tras un scaun și mi-a făcut semn să mă așez.
— Mâine o să fiu aici, cu tine, Laura. Nu merg la mama fără soția mea.
— Atunci de ce ți-ai făcut bagajul?
— Pentru că vreau să duc câteva lucruri la mătușa mea. M-a rugat de săptămâna trecută să-i duc niște haine pentru băiatul ei și tot am amânat. Mă duc acum, cât încă nu e târziu, apoi fac cumpărăturile pentru mâine.
M-am uitat la geantă. În graba și supărarea mea, nici nu observasem că puloverul și cămașa pe care le pusese acolo erau hainele pe care voia să le dea vărului său.
— Puteai să-mi spui de la început.
— Ai dreptate. Dar eram și eu supărat după discuția cu mama și nu m-am gândit cum arată lucrurile pentru tine.
A venit lângă mine și m-a luat de mână.
— De sărbătoare mâncăm la noi, nu la mama.
Am simțit că mă liniștesc, dar nu eram pregătită să mă bucur. Nu voiam ca Răzvan să se certe cu mama lui din cauza mea.
— Și dacă se supără?
— E deja supărată. Dar nu pot să accept să te jignească și apoi să mă duc liniștit la masa ei. Dacă merg singur, îi arăt că poate continua să te trateze așa.
— Nu vreau să vă despărțiți.
— Nici eu. Dar mama trebuie să înțeleagă că suntem o familie. Nu poate să mă cheme pe mine și să se poarte ca și cum tu n-ai exista.
A plecat după câteva minute și s-a întors într-o oră, cu două sacoșe de cumpărături. Luase carne, legume, pâine proaspătă și câteva prăjituri de la cofetărie.
— Am zis să nu mai stăm mâine prin magazine, mi-a spus. Facem masa aici, în liniște.
Am început să pregătim împreună mâncarea. Răzvan a curățat cartofii, iar eu am pus carnea la marinat. Am vorbit despre lucruri obișnuite, încercând să nu lăsăm conversația cu Dorina să ne strice toată seara.
Pe la nouă, telefonul lui a sunat din nou.
Era mama lui.
— Răzvane, la ce oră vii mâine? a întrebat, fără să-l salute.
— Nu vin, mamă. Rămân acasă cu Laura.
— Cum adică nu vii? Am făcut mâncare pentru toți!
— Ți-am spus că nu accept să o excluzi pe soția mea.
— Dar eu sunt mama ta! Nu poți să mă lași singură de sărbătoare pentru o femeie care a mai fost măritată!
Răzvan a rămas calm.
— Laura este soția mea. Faptul că a divorțat înainte să ne cunoaștem nu o face mai puțin demnă de respect. Dacă vrei să mă vezi, trebuie să accepți și asta.
— O să râdă toate rudele de mine!
— Rudele pot să aibă părerile lor. Eu nu-mi conduc căsnicia după ce spune lumea.
Dorina a început să-i reproșeze că se schimbase de când se însurase. Răzvan a ascultat-o câteva minute, apoi i-a spus că o va suna a doua zi, după ce se liniștesc amândoi.
Când a închis, s-a așezat lângă mine.
— N-a primit prea bine vestea, am spus.
— Nu. Dar i-am explicat de ce nu vin. Mai mult nu pot face în seara asta.
În dimineața de Sfântul Nicolae, ne-am trezit mai târziu decât de obicei. În ghetuțele de la geam găsisem fiecare câte o ciocolată și un mic cadou. Răzvan îmi cumpărase o carte pe care o căutasem de ceva vreme, iar eu îi luasem un portofel nou.
Am băut cafeaua împreună, apoi am început să pregătim masa. Nu invitaserăm pe nimeni. Voiam să petrecem o zi liniștită, fără explicații și fără să fim nevoiți să ne apărăm alegerile.
Pe la prânz, Răzvan a sunat-o pe Dorina. Nu i-a răspuns.
— Las-o puțin, i-am spus. Poate are nevoie de timp.
— Știu. Dar nu vreau să creadă că am uitat de ea.
La ora două, tocmai scoteam friptura din cuptor când s-a auzit soneria.
Răzvan s-a dus să deschidă. Din bucătărie am auzit vocea mamei lui.
— Bună ziua, Răzvane. Pot să intru?
Am rămas cu tava în mână.
Dorina stătea în prag, îmbrăcată într-un palton închis la culoare. Ținea în brațe o oală mare, învelită într-un prosop.
— Am adus sarmale, a spus. Am făcut prea multe și m-am gândit că poate vreți și voi.
Răzvan s-a dat la o parte.
— Intră, mamă.
Dorina a pășit în hol și m-a văzut în ușa bucătăriei. Pentru câteva clipe, niciuna dintre noi n-a spus nimic.
— Bună ziua, Laura, a rostit ea în cele din urmă.
— Bună ziua, mamă Dorina.
A dus oala în bucătărie și a așezat-o pe masă. Apoi s-a uitat la farfuriile pregătite pentru noi doi.
— Văd că ați făcut și voi mâncare.
— Da, am pregătit împreună, i-am răspuns.
Răzvan a întrebat-o dacă vrea să rămână la masă. Dorina s-a uitat spre mine.
— Aș vrea, dar numai dacă Laura este de acord. Și înainte de asta trebuie să-i spun ceva.
Am lăsat tava pe blat și m-am așezat la masă. Dorina și-a desfăcut paltonul, dar nu l-a scos. Părea pregătită să plece dacă discuția nu mergea bine.
— Laura, am venit să-mi cer iertare pentru ce am spus ieri. Și pentru alte lucruri pe care ți le-am spus de când te-ai măritat cu Răzvan.
N-am răspuns imediat. Nu mă așteptasem să aud asemenea cuvinte de la ea.
— De ce tocmai acum? am întrebat.
Dorina și-a împreunat mâinile pe masă.
— Pentru că ieri, după ce am vorbit cu Răzvan, am stat mult timp și m-am gândit la ce i-am spus. Și mi-am dat seama că te-am judecat pentru un lucru pe care l-am ascuns toată viața.
Răzvan s-a uitat surprins la mama lui.
— Ce ai ascuns, mamă?
Dorina a tras aer în piept.
— Eu am fost măritată de două ori, dar n-am spus nimănui.
Am rămas amândoi fără cuvinte.
— Cum adică de două ori? a întrebat Răzvan. Tata a fost al doilea soț?
— Da. Înainte să-l cunosc pe tatăl tău, am fost măritată cu un bărbat din satul în care am crescut. Aveam nouăsprezece ani. Căsnicia a durat mai puțin de un an.
— Și de ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că mi-a fost rușine. În vremea aceea, în satul nostru, o femeie divorțată era privită urât. Oamenii vorbeau, puneau întrebări, inventau povești. Când l-am cunoscut pe tatăl tău, am hotărât să nu mai pomenesc nimic despre prima căsătorie.
— Tata știa? a întrebat Răzvan.
— Știa. I-am spus înainte să ne căsătorim. El nu m-a judecat. Dar eu am continuat să mă tem de ce ar putea spune ceilalți.
Am privit-o atent. Femeia care mă făcuse să mă simt nedemnă de fiul ei trăise ea însăși aceeași experiență.
— Și atunci de ce m-ați tratat așa? am întrebat. Dacă știați cum este să fii judecată pentru un divorț?
Dorina a coborât privirea.
— Pentru că am trăit atâția ani cu rușinea asta, încât am ajuns să cred că este ceva de care trebuie să te ferești. Când Răzvan mi-a spus că ești divorțată, m-am gândit imediat la ce vor spune rudele. Nu la omul care ești tu.
— Dar m-ați cunoscut trei ani. Ați văzut cum trăim, cum ne înțelegem. Și tot ați continuat să mă jigniți.
— Știu. N-am nicio scuză pentru asta.
Răzvan s-a așezat lângă mine.
— Mamă, nu înțeleg de ce ai ținut secretul atâția ani. Eu nu te-aș fi judecat.
— Acum știu. Dar când erai mic, mă temeam să nu afle cineva. După ce ai crescut, nu mai știam cum să-ți spun că te mințisem prin omisiune. Și așa au trecut anii.
Am rămas câteva clipe în liniște. Dorina și-a scos în cele din urmă paltonul și l-a așezat pe spătarul scaunului.
— Laura, nu-ți cer să uiți tot ce ți-am spus. Dar vreau să știi că îmi pare rău. Nu trebuia să te fac să te simți mai puțin respectabilă pentru că ai avut o căsnicie înainte.
— Apreciez că îmi spuneți asta. Dar am nevoie să știu că nu se va repeta.
— Nu se va repeta. Și dacă rudele vor întreba ceva despre tine, am să le spun că ești soția fiului meu și că asta este tot ce trebuie să știe.
Răzvan s-a ridicat și a început să pună farfuriile pe masă.
— Atunci haideți să mâncăm. Avem destulă mâncare pentru trei oameni.
Am adus friptura și cartofii, iar Dorina a desfăcut oala cu sarmale. Am pus câteva pe un platou și ne-am așezat împreună.
La început am vorbit puțin. Apoi Dorina m-a întrebat cum pregătisem friptura, fiindcă îi plăcea sosul. I-am explicat rețeta, iar ea mi-a povestit cum făcea mama ei sarmalele de sărbători.
Nu am devenit dintr-odată apropiate. Trei ani de observații și jigniri nu dispar după o singură conversație. Dar pentru prima dată am putut sta la aceeași masă fără să simt că trebuie să-mi apăr trecutul.
După masă, Dorina ne-a ajutat să strângem farfuriile. Înainte să plece, s-a oprit lângă ghetuțele de la geam.
— Ce frumos că păstrați obiceiul, a spus. Și eu îi puneam lui Răzvan dulciuri în ghetuțe când era mic.
— Încă îmi place să găsesc ceva acolo, a răspuns el, zâmbind.
Dorina s-a întors spre mine.
— Laura, anul viitor, dacă vreți, puteți veni amândoi la mine de Sfântul Nicolae. Dar numai dacă vă face plăcere.
— Vedem, mamă Dorina. Mai este timp până atunci.
A dat din cap și n-a insistat.
După ce a plecat, Răzvan a rămas câteva minute lângă fereastră.
— Nu-mi vine să cred că mama a fost căsătorită înainte de tata.
— Nici mie. Dar mă bucur că a avut curajul să spună adevărul.
— Crezi că o să vă înțelegeți mai bine de acum?
— Sper. Dar vreau să văd cum se poartă, nu doar ce promite.
În lunile următoare, Dorina a început să mă trateze altfel. Nu mai făcea observații despre divorțul meu și nu mai încerca să mă excludă de la întâlnirile de familie. Când ne invita, ne invita pe amândoi.
La prima masă la care au venit și rudele ei, una dintre mătuși a făcut o remarcă despre femeile care se recăsătoresc. Dorina a întrerupt-o.
— Fiecare om are viața lui. Nu suntem noi în măsură să judecăm căsniciile altora.
M-am uitat la ea, surprinsă. Nu mi-a făcut niciun semn și nu a așteptat să-i mulțumesc. A continuat să pună mâncarea pe masă.
Atunci am început să cred că scuzele ei nu fuseseră doar o încercare de a-și aduce fiul acasă de sărbătoare.
De Sfântul Nicolae, Răzvan alesese să rămână cu mine. Dorina venise singură, cu o oală de sarmale și cu un adevăr pe care îl ascunsese zeci de ani. Nu știam dacă vom ajunge vreodată să fim ca o mamă și o fiică, dar nu mai eram femeia pe care refuza s-o primească la masă.
Eram Laura, soția fiului ei, iar trecutul meu nu mai trebuia explicat sau apărat de fiecare dată când ne întâlneam.