“Pensia ta s-a dus pe facturi!” mi-a spus nora, deși fiul meu le plătise deja. Era cu o săptămână înainte de Crăciun, iar eu așteptam cei 2.400 de lei din care trebuia să-mi cumpăr medicamentele și să pregătesc câteva daruri pentru nepoți

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ramona a luat carnețelul meu de pe masă și a început să răsfoiască paginile. Eu am rămas pe scaun, așteptând să-mi explice ce legătură aveau cheltuielile casei cu cei 2.400 de lei pe care îi ridicase fără să-mi dea socoteală.

— Uite, Sofia, a spus ea. Aici ai trecut opt sute de lei pentru noiembrie. Dar te-ai gândit vreodată cât costă mâncarea, detergentul, curentul și toate celelalte?

— M-am gândit. Tocmai de aceea am stabilit împreună cât contribui în fiecare lună.

— Poate că suma aia nu mai ajunge.

— Atunci trebuia să discutăm. Nu să-mi iei toată pensia și să-mi spui că ai plătit facturi pe care Cezar le achitase deja.

Ramona a împins carnețelul spre mine.

— Bine. Dacă vrei să știi, am avut și eu niște cheltuieli personale.

— Din pensia mea?

— Am luat niște lucruri de care aveam nevoie. Urma să pun banii înapoi după salariu.

— Câți bani ai cheltuit?

— Nu mai știu exact.

— Ramona, ai ridicat două mii patru sute de lei. Nu sunt bani pe care să-i pierzi din vedere.

A oftat și s-a ridicat de la masă.

— Mi-am cumpărat o rochie pentru Revelion. Am petrecerea firmei și n-aveam cu ce să mă îmbrac.

M-am uitat la ea, încercând să înțeleg.

— O rochie? Din pensia mea?

— Era la reducere. Și oricum aveam de gând să-ți dau banii înapoi.

— Cât a costat?

— O mie șase sute de lei. Dar am mai luat și niște pantofi.

Am închis carnețelul. Cu opt sute de lei contribuiam eu la cheltuielile casei într-o lună. Ramona cheltuise dublu numai pe o rochie.

— Și medicamentele mele din ce voiai să le cumpăr?

— Puteai să-mi spui că ai nevoie. Îți luam eu.

— Din banii mei, Ramona. Îmi luai medicamente din banii mei, după ce hotărai tu cât îmi lași.

Nu mi-a răspuns. Și-a luat telefonul și a plecat în dormitor, spunând că nu mai suportă să fie interogată pentru fiecare cumpărătură.

Când Cezar a venit acasă, l-am rugat să stea puțin cu mine în bucătărie. I-am spus ce aflasem de la poștaș și ce recunoscuse Ramona.

Fiul meu s-a uitat la plicul gol de pe masă.

— Mamă, îmi pare rău. Nu știam că a folosit banii tăi pentru rochie.

— Te-am întrebat ieri despre facturi, Cezar. Mi-ai spus că lămurim în weekend.

— Am crezut că e o neînțelegere și n-am vrut să ne certăm înainte de Crăciun.

— Eu aveam nevoie de pensie înainte de Crăciun. Nu puteam să aștept până aveați voi chef să discutăm.

A dat din cap și s-a dus să vorbească cu soția lui. Din bucătărie le auzeam vocile, dar nu toate cuvintele. La un moment dat, Ramona a ridicat tonul.

— E mama ta, Cezar! Locuiește aici, mănâncă aici, folosește tot ce cumpărăm noi!

— Și contribuie lunar, a răspuns el. Dacă nu ne mai ajung banii, discutăm cu ea. Nu îi luăm pensia fără să întrebăm.

După câteva minute, Cezar s-a întors.

— Mamă, îți dau eu acum banii pentru medicamente. Ramona spune că restituie pensia după ce primește salariul.

— Nu vreau să-mi plătești tu greșeala ei. Și nu vreau să mai aștept. Am nevoie să știu exact cât s-a cheltuit și când primesc banii înapoi.

— Vorbesc din nou cu ea.

— Te rog să nu mai vorbești doar ca să amânăm. Vreau să fiu și eu de față.

În seara aceea ne-am așezat toți trei la masă. Ramona a recunoscut că folosise 1.600 de lei pentru rochie, încă 350 pentru pantofi și 150 pentru alte cumpărături personale. Restul de 300 de lei îi cheltuise pe alimente pentru casă.

— Eu nu neg că ai cumpărat mâncare, i-am spus. Dar nu aveai dreptul să hotărăști singură ce faci cu pensia mea.

— Am înțeles, a răspuns ea, fără să mă privească.

— Atunci când îmi dai banii?

— După Crăciun. Acum nu-i am.

— Rochia o mai ai?

— Normal că o am. Nici n-am purtat-o.

— Și o poți returna?

— Nu știu. Trebuie să verific.

Cezar i-a cerut să se intereseze a doua zi. Ramona a acceptat, dar a plecat de la masă supărată, spunând că îi stricaserăm toate pregătirile pentru Revelion.

A doua zi a venit acasă cu aceeași cutie în care primise rochia. Mi-a spus că magazinul accepta returul, dar că banii urmau să intre în contul ei după câteva zile.

— Bine, i-am răspuns. Atunci aștept să-mi restitui suma când o primești.

— Sofia, chiar nu poți să treci peste asta? Sunt sărbătorile.

— Tocmai pentru că sunt sărbătorile, Ramona, mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să mă rog pentru pensia mea.

În zilele următoare am pregătit masa de Crăciun. Cezar a cumpărat carnea și legumele, iar eu am făcut sarmale, salată de boeuf și o prăjitură cu nucă. Nu voiam ca nepoții să simtă că adulții se certaseră.

Ramona se purta de parcă problema fusese rezolvată. Vorbea despre invitați, despre ce muzică să punem și despre ce haine să îmbrace la masa festivă. Nu îmi restituise încă niciun leu.

În dimineața de Crăciun, au venit fiica lui Cezar din prima căsătorie, împreună cu soțul și cei doi copii, precum și sora mea mai mică. Eram șapte oameni la masă, cu tot cu noi.

Am întins fața de masă cea bună și am așezat farfuriile. Pentru fiecare am pus tacâmuri, șervețele și pahare.

La locul Ramonei am pus și eu un tacâm, dar farfuria am lăsat-o goală.

Când ne-am așezat, Ramona a observat imediat.

— Sofia, mie nu-mi pui sarmale?

— Ba ți-am pus farfurie și tacâmuri.

— Văd. Dar farfuria e goală.

M-am uitat la ea.

— Mănânci din rochie.

La masă s-a făcut liniște. Cezar a lăsat lingura jos, iar sora mea s-a uitat când la mine, când la Ramona.

— Ce vrea să însemne asta? a întrebat nora.

— Înseamnă că, atunci când ai luat pensia mea pentru rochia de Revelion, ai hotărât că eu mă pot descurca fără banii aceia. Acum te întreb și eu cum te descurci fără ce ți-am pregătit.

Ramona s-a înroșit.

— Nu trebuia să spui asta în fața tuturor!

— Nici eu n-ar fi trebuit să aflu de la poștaș că pensia mea fusese ridicată și cheltuită. Dar așa s-a întâmplat.

Cezar s-a ridicat puțin de pe scaun.

— Mamă, hai să nu ne certăm de Crăciun.

— Nu vreau să ne certăm. Vreau doar să înțelegeți de ce m-a durut. Eu nu v-am cerut niciodată să mă întrețineți. Am contribuit la cheltuieli cât am putut și am încercat să nu vă încurc. Dar asta nu înseamnă că pensia mea este la dispoziția oricui.

Sora mea a intervenit cu glas liniștit.

— Sofia are dreptate să fie supărată. Dar haideți să mâncăm și să discutați voi după aceea.

Am luat farfuria Ramonei și i-am pus sarmale. Nu voiam să o las nemâncată și nici să transform masa într-o pedeapsă pentru toți cei prezenți. Voiam doar să simtă, pentru o clipă, cum este să depinzi de hotărârea altcuiva pentru ceva ce ar trebui să fie al tău.

Ramona a mâncat puțin și n-a mai spus nimic până la desert. Copiii au povestit despre cadouri, iar atmosfera s-a mai destins.

După plecarea musafirilor, Cezar ne-a chemat din nou în bucătărie.

— Trebuie să terminăm discuția asta, a spus. Nu putem să ne purtăm ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Ramona a scos telefonul și ne-a arătat confirmarea returului. Banii pentru rochie urmau să intre în cont în următoarele zile. Pentru pantofi și celelalte cumpărături, promisese să folosească o parte din salariu.

— Îți dau toată suma înapoi, Sofia, a spus. Dar m-a durut ce ai făcut la masă.

— Și pe mine m-a durut ce ai făcut cu pensia mea. Diferența este că eu ți-am pus mâncare în farfurie după ce ți-am spus ce aveam de spus. Tu m-ai lăsat fără bani și ai așteptat să nu întreb.

Ramona a coborât privirea.

— Am crezut că pot să-i folosesc și să-i pun la loc înainte să observi. N-am vrut să rămâi fără medicamente.

— Dar asta s-ar fi întâmplat dacă nu aveam niște bani puși deoparte.

— Știu. Am greșit.

Nu mi-a cerut iertare în seara aceea. Dar pentru prima dată nu a mai încercat să-mi explice că pensia mea era, de fapt, a întregii case.

După sărbători, Ramona mi-a restituit banii în două tranșe. Mi-a adus și chitanțele pentru cumpărăturile făcute din cei 300 de lei, iar eu am acceptat să consider acea sumă parte din contribuția mea lunară.

În ianuarie, am mers la poștă și am făcut demersurile necesare pentru a retrage împuternicirea Ramonei. Am stabilit să-mi primesc pensia într-un cont bancar pe numele meu, la care numai eu aveam acces.

Cu Cezar am discutat separat despre cheltuielile casei. Am convenit să contribui lunar cu o sumă clară, pe care să o ajustăm doar după ce vorbim împreună. Nu mai voiam să aflu la sfârșitul lunii că banii mei fuseseră folosiți pentru altceva.

Ramona a rămas mai rezervată o vreme. Nu ne-am apropiat peste noapte, dar nici nu ne-am mai certat pentru fiecare cumpărătură. Când avea nevoie de ceva, mă întreba. Iar eu puteam să spun da sau nu, fără să mi se reproșeze că locuiesc în aceeași casă.

La sfârșitul lui ianuarie, într-o dimineață, Ramona a venit în bucătărie cu două cești de ceai.

— Sofia, vreau să-ți spun ceva. Îmi pare rău că am luat banii fără să te întreb. Și îmi pare rău că te-am făcut să te simți ca și cum n-ai avea dreptul să hotărăști ce faci cu pensia ta.

Am luat ceașca și i-am mulțumit.

— Apreciez că îmi spui asta. Sper să nu mai ajungem niciodată într-o asemenea situație.

— N-o să mai ajungem.

Nu știam dacă toate neînțelegerile dintre noi dispăruseră. Dar aveam pensia înapoi, accesul la bani era numai al meu, iar regulile după care contribuiam la cheltuielile casei erau clare.

Rochia de Revelion fusese returnată. Ramona purtase la petrecere una pe care o avea deja în dulap, iar eu îmi cumpărasem medicamentele și pregătisem darurile pentru nepoți din banii mei.

De atunci, când venea pensia, nu mai întrebam pe nimeni unde sunt banii. Îi primeam eu, îi socoteam eu și hotăram singură ce fac cu ei.