“Am venit acasă, am flămânzit!” mi-a spus bărbatul care mă părăsise acum zece ani pentru altă femeie. Era beat, stătea în pragul casei mele și se uita spre bucătărie, unde fierbeau sarmalele pentru Sfântul Nicolae

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Petre și am înțeles că, dacă îl lăsam să intre în seara aceea, a doua zi avea să se poarte ca și cum nu plecase niciodată. Îl cunoșteam prea bine. De fiecare dată când venea beat acasă, promitea că dimineața vom discuta. Iar dimineața găsea un motiv să amâne.

— De mâncare îți dau, Petre. Dar în casă nu intri.

S-a uitat la mine, neîncrezător.

— Cum adică nu intru? Sunt soțul tău!

— Ai fost soțul meu când aveam nevoie să fim doi. Acum zece ani ai ales să pleci. Nu poți să te întorci numai pentru că femeia aceea nu te mai primește.

— Elena, te rog. Sunt obosit. Măcar în seara asta lasă-mă să dorm aici.

— Nu cât ești beat. Știi bine ce se întâmpla când veneai băut. Nu mai vreau să trec prin asta.

Petre a vrut să spună ceva, dar s-a oprit. L-am rugat să aștepte pe prispă și am intrat în bucătărie.

Am luat o farfurie adâncă, am pus în ea cinci sarmale și puțină mămăligă, apoi am adus și o bucată de pâine. Nu m-am grăbit. Îmi tremurau mâinile de supărare și nu voiam să scap farfuria.

Când m-am întors, Petre stătea pe treapta de lângă ușă, cu geanta între picioare.

Am așezat farfuria pe prag, lângă el.

— Poftim. Mănâncă.

A privit sarmalele, apoi s-a uitat la mine.

— Aici? Pe prag?

— Aici.

— Elena, chiar așa ai ajuns să mă tratezi?

Am rămas în ușă, ținând mâna pe clanță.

— Zece ani ai mâncat la alții, de azi mănânci la prag.

Petre a coborât privirea. Pentru câteva clipe n-a mai spus nimic.

— N-am crezut că o să aud asemenea vorbe de la tine.

— Nici eu n-am crezut că o să te văd plecând la altă femeie după treizeci de ani de căsnicie. Și totuși s-a întâmplat.

Am închis ușa și am rămas în hol, ascultând. Afară nu se mai auzea nimic în afară de vânt.

După câteva minute, m-am uitat prin geamul mic de lângă ușă. Petre luase farfuria în poală și începuse să mănânce. Nu mai avea furculița bine prinsă între degete și se chinuia să taie sarmalele cu marginea ei.

Le mânca încet. Până să ajungă la ultimele, se răciseră de tot.

La un moment dat s-a oprit, a pus farfuria lângă el și și-a acoperit fața cu palmele. Am văzut că plângea.

Nu-l mai văzusem plângând de mulți ani. Când trăiam împreună, obișnuia să-și ascundă orice slăbiciune în spatele furiei. Dacă era supărat, ridica vocea. Dacă îi era rușine, se ducea să bea.

M-am așezat pe scaunul din hol. Îmi era milă de el, dar mila nu ștergea ce trăisem.

Mi-am amintit prima iarnă după plecarea lui. Rămăsesem cu o grămadă de lemne necrăpate și cu o factură mare la curent. Daniel venise să mă ajute în fiecare sâmbătă, deși avea și el familia lui. Mirela îmi aducea cumpărături și mă suna aproape zilnic.

Petre nu întrebase niciodată dacă aveam cu ce încălzi casa.

Pe la nouă seara, am deschis din nou ușa. El stătea tot pe treaptă, cu farfuria goală lângă el.

— Petre, nu poți rămâne aici toată noaptea. E frig. Îl sun pe Daniel să te ducă undeva unde poți dormi la căldură.

— Nu-l suna, Elena. Nu vreau să mă vadă așa.

— Atunci trebuie să găsim altă soluție. Nu poți dormi afară pe frigul ăsta.

— Lasă-mă puțin. Nu sunt în stare să vorbesc cu nimeni acum.

Am intrat și am luat o pătură groasă din dulap. I-am pus-o pe umeri, apoi i-am adus un pahar cu apă.

— Ține pătura până găsim unde să mergi. Dar în casă nu te primesc în seara asta.

— Mulțumesc, Elena, a murmurat.

Nu i-am răspuns. Am luat telefonul și l-am sunat pe Daniel.

Fiul nostru avea patruzeci și patru de ani și locuia la câteva străzi distanță. Când i-am spus că tatăl lui apăruse beat la ușă, a rămas câteva clipe fără cuvinte.

— Mamă, nu-l lăsa să intre dacă nu te simți în siguranță. Vin imediat.

— Nu vreau să vă certați. Are nevoie de un loc unde să doarmă, atât.

Daniel a ajuns în mai puțin de douăzeci de minute. Petre stătea încă pe prispă, învelit cu pătura mea.

Când și-a văzut fiul, a încercat să se ridice.

— Dane, băiatul tatei…

Daniel l-a prins de braț ca să nu se dezechilibreze.

— Tată, hai să mergem. Am vorbit cu un om care are o cameră liberă la pensiunea lui. Dormi acolo în noaptea asta.

— Nu vreau să plec. Aici e casa mea.

— Acum nu poți rămâne aici. Mama ți-a spus clar. Mâine, când ești treaz, putem discuta.

Petre s-a uitat spre mine.

— Tu l-ai chemat ca să mă dea afară?

— L-am chemat ca să nu dormi în frig. Nu e același lucru.

După câteva minute, Petre a acceptat să plece. Daniel i-a luat geanta, l-a ajutat să ajungă la mașină și l-a dus la pensiune. Eu am rămas în prag până când au ieșit pe poartă.

În noaptea aceea am dormit puțin. Nu mă temeam că Petre se va întoarce, ci mă gândeam la cât de străin îmi devenise omul cu care împărțisem atâția ani.

A doua zi, pe la zece dimineața, Daniel m-a sunat.

— Mamă, tata e treaz. A mâncat ceva și spune că vrea să vorbească cu tine. Îl aduc?

Am privit spre masa din bucătărie. Mai aveam sarmale în oală, iar farfuria pe care i-o dădusem seara trecută era spălată și pusă la uscat.

— Adu-l, dar vreau să vorbim fără ceartă.

Au venit după o jumătate de oră. Petre purta aceleași haine, dar era bărbierit și părea mai odihnit. Nu mai mirosea a alcool.

A rămas în fața ușii, fără să încerce să intre.

— Bună dimineața, Elena.

— Bună dimineața.

— Pot să vorbesc cu tine câteva minute?

— Poți. Te ascult.

Daniel s-a retras lângă poartă, lăsându-ne să discutăm.

Petre și-a frământat mâinile, apoi a început să vorbească.

— Ieri am venit aici convins că mă primești. Nici nu m-am gândit să te întreb dacă vrei. Mi-am spus că am trăit împreună atâția ani și că trebuie să mă lași să intru.

— Așa ai vorbit și aseară.

— Știu. Dar acum îmi dau seama cât de urât a fost. Nici măcar nu te-am întrebat ce mai faci.

Am așteptat să continue.

— Elena, îmi pare rău că te-am părăsit. Îmi pare rău pentru toate serile în care am venit beat și am făcut scandal. Și pentru cei zece ani în care n-am întrebat dacă ai nevoie de ceva.

Era prima dată când îl auzeam spunând toate acestea fără să dea vina pe mine.

— De ce te-ai întors, Petre? l-am întrebat. Pentru că îți pare rău sau pentru că nu mai ai unde să stai?

A rămas tăcut o vreme.

— Pentru că nu mai am unde să stau, a recunoscut. Dacă nu mă dădea afară femeia aceea, probabil nu veneam. Dar asta nu înseamnă că nu-mi pare rău pentru ce am făcut.

Răspunsul lui m-a durut, dar măcar era adevărat.

— Și ce ai de gând să faci acum?

— Daniel mi-a spus că mă ajută să găsesc o cameră cu chirie. Am o pensie mică, dar pot plăti ceva. Și vreau să mă las de băutură. Nu mai pot continua așa.

— Ai mai promis asta de multe ori.

— Știu. De data asta vreau să cer ajutor. Daniel mi-a spus că există un medic cu care pot vorbi.

Am dat din cap. Nu aveam de gând să-i promit nimic pentru o hotărâre luată de dimineață.

— Petre, eu nu te mai primesc să locuiești aici. Casa asta a fost locul în care mi-am refăcut viața după ce ai plecat. Nu vreau să mă întorc la serile în care stăteam cu frică, așteptând să văd în ce stare vii.

— Înțeleg.

— Poți să vorbești cu Daniel și cu Mirela, dacă vor și ei. Poți să încerci să repari relația cu copiii. Dar eu nu pot să fiu din nou soția care îți pregătește masa și îți iartă orice.

Petre a coborât capul.

— Nu-ți mai cer asta. Voiam doar să-ți spun că îmi pare rău.

Am rămas câteva clipe unul în fața celuilalt. Apoi i-am întins pătura pe care o adusese Daniel de la pensiune.

— Ține-o până îți găsești un loc al tău. Afară e frig.

— E pătura ta.

— Știu. Dar am și altele.

A luat-o și mi-a mulțumit. De data aceasta n-a încercat să mă îmbrățișeze sau să intre în casă.

Daniel a venit lângă noi și i-a spus că trebuie să plece, fiindcă aveau o întâlnire pentru o cameră de închiriat. Petre și-a luat geanta și a pornit spre poartă.

Înainte să iasă, s-a întors.

— Elena, sarmalele de aseară au fost bune. Chiar și reci.

— Mă bucur că ai mâncat, Petre.

Nu i-am mai spus nimic. L-am privit cum pleacă alături de fiul nostru.

În următoarele zile, Daniel l-a ajutat să închirieze o cameră într-o casă de la marginea localității. Petre a început să meargă la medic și să caute sprijin pentru problema cu băutura. Nu știam dacă avea să reușească, dar mă bucuram că măcar încerca.

De Sfântul Nicolae, copiii și nepoții au venit la mine, așa cum plănuiserăm. Am pus sarmalele pe masă, am adus murături și pâine proaspătă, iar cei mici și-au desfăcut darurile lângă sobă.

La un moment dat, Mirela m-a întrebat dacă îmi părea rău că nu-l primisem pe tata înapoi.

— Îmi pare rău că a ajuns așa, i-am spus. Dar nu-mi pare rău că am avut grijă de liniștea mea.

După masă, când toți se pregăteau de plecare, Daniel mi-a spus că Petre întrebase dacă poate veni într-o zi să mă ajute să tai lemnele.

— Spune-i că nu e nevoie acum. Dacă vreau să-l văd, am să-i spun eu.

Daniel a înțeles și n-a insistat.

Seara, după ce am rămas singură, am strâns masa și am pus vasele la spălat. Casa era caldă, iar în bucătărie mai mirosea a sarmale și a pâine proaspătă.

Petre se întorsese după zece ani, își ceruse iertare și plecase din nou. De data aceasta, însă, nu mă părăsise el. Eu hotărâsem că nu mai vreau să locuim împreună.

Nu știam dacă într-o zi vom putea sta la aceeași masă fără să ne doară trecutul. Dar știam că pot să-i doresc să fie bine fără să-i dau înapoi locul pe care îl avusese cândva în viața mea.