Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Aurelia s-a uitat la plicul din mâna mea, apoi s-a așezat pe scaunul de lângă cutia cu acte. Nu mai încerca să mi-l ia, dar nici nu părea pregătită să-mi răspundă.
— Am vrut să văd dacă te vorbește de rău pe tine, a spus în cele din urmă.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Pe mine? Mama mea să mă vorbească de rău?
— Nu, Irina. M-am exprimat greșit. Am vrut să văd dacă îți scrisese ceva rău despre mine. Dacă te sfătuia să nu mai ai încredere în mine.
M-am uitat la femeia din fața mea. Avea șaizeci și opt de ani și o cunoștea pe mama de aproape douăzeci. Nu le văzusem niciodată certându-se atât de tare încât să nu-și mai vorbească.
— Și de ce v-ați gândit că mama ar face asta?
— Pentru că uneori aveam impresia că nu mă place. Când venea aici, te întreba dacă ești bine, dacă ai nevoie de ceva. Mă gândeam că poate îi povestești lucruri despre mine.
— Vă dați seama ce spuneți? Mama era bolnavă. Știa că nu mai are mult de trăit și a vrut să-mi lase o scrisoare. Iar dumneavoastră ați deschis-o ca să vedeți dacă vă pomenește.
Aurelia și-a frecat palmele de șorțul pe care îl purta peste haine.
— Știu că n-ar fi trebuit.
— Dar ați făcut-o. Și după ce ați citit-o, de ce n-ați pus-o în cutia poștală? Aș fi crezut că tocmai sosise.
— Pentru că văzusem ce scria. Și mi-a fost rușine.
Am rămas câteva clipe fără să spun nimic. Nu înțelegeam cum putea rușinea ei să cântărească mai mult decât durerea mea.
— Două luni, mamă Aurelia. Două luni v-am întrebat dacă a venit plicul. M-ați văzut căutând printre facturi și mergând la poștă. Și n-ați spus nimic.
— La început mi-am zis că ți-l dau a doua zi. Pe urmă ai început să întrebi și nu mai știam cum să recunosc. Cu fiecare săptămână era mai greu.
— Pentru dumneavoastră era greu să recunoașteți. Pentru mine era greu să accept că pierdusem ultimele cuvinte ale mamei.
Am luat plicul și m-am îndreptat spre scară. Aurelia s-a ridicat.
— Irina, așteaptă. Nu vreau să pleci așa.
— Nu plec nicăieri. Cobor în sufragerie. Vreau să citesc scrisoarea.
Am coborât încet, ținând plicul cu amândouă mâinile. Aurelia a venit după mine, fără să mai spună nimic.
În sufragerie era liniște. Mihai plecase să cumpere câteva materiale pentru lucrările de la casă și urma să se întoarcă după-amiază.
M-am așezat la masă și am scos foile din plic. Erau trei pagini, scrise de mână, cu literele mici și ordonate ale mamei. Pe ultima pagină, câteva rânduri erau mai tremurate.
Aurelia a rămas lângă ușă.
— Vreau să stați aici, i-am spus. Ați citit scrisoarea fără mine. Acum vreau s-o auziți de la mine.
S-a așezat pe canapea, la câțiva pași de masă.
Am desfăcut prima foaie și am început să citesc cu voce tare.
— „Draga mea Irina, dacă citești rândurile acestea, înseamnă că eu nu mai pot sta lângă tine să-ți spun ce am pe suflet. Să nu te superi că am ales să-ți scriu. Mi-a fost mai ușor așa, fiindcă atunci când te văd încep să mă gândesc cât de mult o să-mi lipsești.”
M-am oprit puțin. Recunoșteam felul mamei de a vorbi, chiar și în cuvintele așternute pe hârtie.
Am continuat.
— „Îmi amintesc ziua în care te-am dus prima dată la școală. Aveai ghiozdanul aproape cât tine și nu voiai să-mi dai drumul la mână. Acum ai casa ta, familia ta și atâtea griji. Uneori mă uit la tine și mă întreb când ai crescut atât de mult.”
Aurelia stătea nemișcată. Eu citeam încet, încercând să nu sar peste niciun cuvânt.
— „Știu că nu ți-am spus destul de des cât sunt de mândră de tine. Ai avut zile grele, ai făcut greșeli, ai luat-o de la capăt. Dar ai rămas un om bun. Asta mi-am dorit cel mai mult pentru tine.”
Mi-am șters ochii cu dosul palmei și am trecut la pagina următoare.
Mama îmi scrisese despre tata, despre casa copilăriei și despre câteva lucruri pe care voia să le păstrez. Îmi amintea unde pusese fotografiile vechi și îmi spunea să nu arunc caietul ei cu rețete, fiindcă acolo notase și prăjiturile care îmi plăceau când eram mică.
Apoi am ajuns la un paragraf care începea cu numele Aureliei.
Am ridicat ochii spre soacra mea.
— Aici scrie despre dumneavoastră.
Aurelia a coborât privirea.
— Știu, a șoptit.
Am citit mai departe.
— „Vreau să-ți spun ceva și despre Aurelia. Poate nu i-am arătat niciodată cât de mult o prețuiesc. Suntem două femei cu firi diferite și uneori ne-am contrazis. Dar eu n-am uitat ce a făcut pentru tine când ai avut nevoie.”
Mi-am amintit imediat despre ce vorbea mama. Cu șase ani în urmă, fusesem operată și avusesem nevoie de câteva săptămâni de recuperare. Aurelia se ocupase de mâncare, de curățenie și de toate lucrurile pe care eu nu le puteam face.
— „Când ai fost bolnavă, Aurelia a stat lângă tine zi și noapte. Eu eram departe și nu puteam ajunge atât de des. M-a liniștit să știu că ai pe cineva care îți aduce un pahar cu apă și îți pregătește mâncarea fără să aștepte să fie rugat.”
Aurelia și-a dus mâna la gură. Nu spunea nimic.
— „Să nu crezi că am uitat vreodată asta. Poate că Aurelia nu știe să vorbească frumos în fiecare zi, dar a arătat prin fapte că îi pasă de tine. Pentru mine a contat enorm. Dacă vei avea ocazia, spune-i că îi mulțumesc. Și că mă bucur că fiica mea nu rămâne singură.”
Am terminat paragraful și am lăsat foaia pe masă.
— Asta ați vrut să ascundeți de mine?
Aurelia a început să plângă încet.
— Nu, Irina. Tocmai asta m-a făcut să-mi fie rușine. Eu am deschis scrisoarea convinsă că mama ta mă vorbește de rău. Și ea îmi mulțumea.
— Atunci de ce n-ați venit la mine cu ea?
— Pentru că ar fi trebuit să recunosc ce făcusem. M-am gândit că o să mă urăști. Și am tot amânat, până când n-am mai avut curaj să spun nimic.
Am privit-o. Nu-mi era milă de ea în clipa aceea. Eram încă prea supărată.
— Mama a murit fără să știe că dumneavoastră aveați să-mi ascundeți scrisoarea. Și eu am petrecut două luni crezând că ultimele ei cuvinte s-au pierdut. Nu pot să trec peste asta doar pentru că vă pare rău.
— Știu. Nu-ți cer să mă ierți acum.
Am luat ultima pagină și am continuat să citesc. Mama îmi scrisese să am grijă de sănătatea mea, să nu amân lucrurile care îmi aduc bucurie și să nu mă simt vinovată dacă, după moartea ei, voi putea din nou să râd.
Ultimele rânduri erau simple.
— „Să nu te gândești la mine numai cu tristețe. Am avut o viață în care am fost iubită și am iubit. Iar tu ai fost cea mai mare bucurie a mea. Te îmbrățișez, fata mamei. Oriunde ai fi, să știi că te-am iubit în fiecare zi.”
Am împăturit foile și am rămas cu ele în poală. Nu mai aveam putere să vorbesc. Aurelia s-a ridicat încet.
— Mă duc în camera mea, a spus. Dacă ai nevoie de ceva, sunt acolo.
Am lăsat-o să plece.
Când Mihai s-a întors, i-am povestit totul. I-am arătat plicul, i-am spus unde îl găsisem și i-am citit pasajul despre mama lui.
A rămas multă vreme tăcut.
— Nu pot să cred că a făcut asta, a spus în cele din urmă. Știa cât ai căutat scrisoarea.
— Știa. Am întrebat-o de mai multe ori.
— O să vorbesc cu ea.
— Te rog doar să nu transformăm totul într-o ceartă. Vreau să înțeleagă ce a făcut, nu să găsească o nouă explicație.
Mihai a mers la mama lui și a stat aproape o oră cu ea. Nu știu tot ce au discutat, dar seara a venit să-mi spună că Aurelia recunoscuse că luase plicul din cutia poștală și îl ascunsese după ce îl citise.
În zilele următoare, am vorbit foarte puțin cu soacra mea. Ne salutam, mâncam uneori la aceeași masă, dar nu mai aveam încrederea de dinainte.
Într-o dimineață, Aurelia a venit la mine cu o cutie mică de lemn. Era una dintre cutiile în care ținuse cândva fotografii.
— M-am gândit că poate vrei să păstrezi scrisoarea aici, mi-a spus. Dar dacă nu vrei, înțeleg.
Am luat cutia și am deschis-o. Înăuntru pusese o bucată de material curat, ca să protejeze hârtia.
— Mulțumesc, mamă Aurelia.
A rămas câteva clipe lângă ușă.
— Irina, vreau să-ți spun încă o dată că îmi pare rău. Nu pentru că m-ai prins, ci pentru că ți-am luat ceva ce nu-mi aparținea. Mama ta a avut mai multă încredere în mine decât am meritat.
— Mama a văzut și lucrurile bune pe care le-ați făcut. Și eu le-am văzut. Dar asta nu schimbă ce s-a întâmplat cu scrisoarea.
— Știu.
— Vreau să stabilim ceva. De acum înainte, corespondența mea și a lui Mihai rămâne în cutia poștală până o luăm noi. Nu mai deschideți nimic și nu mai puneți deoparte plicuri care nu sunt ale dumneavoastră.
— Așa o să fac.
Am păstrat cutia. În seara aceea am așezat în ea scrisoarea, alături de câteva fotografii cu mama și de caietul ei cu rețete, pe care îl adusesem de acasă.
Nu am iertat-o pe Aurelia dintr-odată. Au trecut săptămâni până când am putut vorbi din nou cu ea fără să mă gândesc la plicul ascuns în pod. Dar a respectat ce îi cerusem și nu a mai umblat în corespondența noastră.
Într-o duminică, am făcut prăjitura cu mere pe care mama o pregătea când eram copil. Am folosit rețeta din caietul ei, cu toate notițele scrise pe margine.
Aurelia a intrat în bucătărie și s-a oprit lângă masă.
— Așa făcea și Ileana prăjitura?
— Da. Numai că ei îi ieșea mai pufoasă.
— Îmi amintesc. Ne-a adus odată, de ziua lui Mihai.
Am tăiat două felii și am pus una pe farfuria ei. Am mâncat împreună, vorbind despre mama, despre lucrurile pe care le gătea și despre cât de încăpățânată putea fi uneori.
Nu am uitat ce făcuse Aurelia. Dar am putut să-i ascult amintirile fără să simt că o trădez pe mama.
Scrisoarea a rămas în cutia de lemn, în dormitorul meu. O mai scot uneori și citesc câteva rânduri. Nu întotdeauna pe toate, fiindcă încă mă emoționează.
Iar când ajung la paragraful despre Aurelia, îmi amintesc că mama a găsit puterea să-i mulțumească unei femei cu care nu fusese mereu de acord. Mi-aș fi dorit să pot citi acele cuvinte în ziua în care scrisoarea a ajuns la noi. Cele două luni pierdute nu mi le putea da nimeni înapoi.
Dar scrisoarea era, în sfârșit, a mea. Și puteam să citesc ultimele cuvinte ale mamei ori de câte ori aveam nevoie să-i aud din nou glasul.