“Moș Nicolae n-a venit la noi!” a strigat fetița mea de opt ani, când a găsit ghetuțele goale lângă ușă. Cu numai câteva ore înainte, pusesem în ele dulciuri și cadourile pe care copiii și le doriseră.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Persoana din filmare și-a ridicat capul, iar lumina slabă din hol i-a luminat fața. Era Rodica, soacra mea. Purta paltonul verde-închis pe care îl îmbrăca aproape zilnic și avea în mână o sacoșă mare, din pânză.

Rareș s-a îndreptat de spate și s-a uitat la mine.

— Mama? Ce caută mama aici la unu noaptea?

— Uită-te mai departe.

Am lăsat filmarea să continue. Rodica s-a aplecat, a luat întâi cutia cu trusa de desen a Teodorei și a pus-o în sacoșă. Apoi a ridicat camionul lui Matei. A strâns dulciurile, mandarinele și celelalte lucruri din ghetuțe, până când n-a mai rămas nimic.

Înainte să plece, s-a uitat spre dormitoare. A închis ușa cu grijă, iar înregistrarea s-a terminat.

Rareș a cerut să vadă filmarea încă o dată. I-am dat telefonul și m-am așezat pe marginea patului.

— Nu înțeleg, a spus el. De ce ar face mama așa ceva?

— Nici eu nu înțeleg. Dar copiii noștri s-au trezit cu ghetuțele goale.

Din bucătărie se auzea Matei întrebându-și sora dacă Moș Nicolae se mai putea întoarce. Teodora îi răspundea că poate uitase să intre la etajul patru.

Rareș și-a trecut mâna peste față.

— O sun acum.

— Așteaptă puțin. Vreau să știm unde sunt cadourile înainte să-i spunem ceva copiilor.

Am mers în bucătărie și le-am pregătit micul dejun. Le-am spus că încercăm să lămurim ce se întâmplase și că nu făcuseră nimic greșit. Teodora a întrebat dacă uitase să-și curețe bine ghetuțele.

— Le-ai curățat foarte bine, iubita mea. Nu din cauza voastră au dispărut darurile.

Pe la nouă, telefonul meu a vibrat. Camelia, sora lui Rareș, trimisese pe grupul familiei câteva fotografii cu cei doi copii ai ei, lângă cadourile primite de Moș Nicolae.

În prima fotografie, nepoata mea ținea în brațe o cutie cu creioane colorate. Era exact trusa pe care o cumpărasem pentru Teodora, cu același desen pe capac. În fotografia următoare, nepotul Cameliei se juca pe covor cu un camion cu remorcă.

Am apropiat imaginea. Recunoșteam până și ambalajul, fiindcă îl împachetasem cu mâinile mele.

— Rareș, vino să vezi.

S-a uitat la fotografii și a rămas câteva clipe fără să spună nimic.

— Le-a dus la Camelia, a murmurat.

— Se pare că da.

— Dar Camelia știe?

— Asta trebuie să aflăm.

Am sunat-o pe cumnata mea. Mi-a răspuns veselă, cu zgomot de copii în fundal.

— La mulți ani de Moș Nicolae! Ați văzut pozele?

— Le-am văzut. Camelia, cine a cumpărat trusa de desen și camionul?

— Mama le-a adus azi-noapte. A zis că a vrut să le facă o surpriză copiilor. De ce?

— Pentru că sunt cadourile pe care le-am pus eu aseară în ghetuțele Teodorei și ale lui Matei.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Alina, ce spui?

I-am povestit despre ghetuțele goale și despre înregistrare. Camelia m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Nu pot să cred. Mama mi-a spus că le cumpărase ea. Eu n-am știut nimic.

— Te cred. Nu te sun ca să mă cert cu tine. Dar trebuie să recuperăm cadourile.

— Le pun deoparte. Numai că cei mici le-au desfăcut deja. Cum le explic?

Am oftat. Tocmai de asta mă temusem. Copiii Cameliei nu aveau nicio vină. Se bucuraseră de darurile primite și nu meritau să fie pedepsiți pentru ce făcuse bunica lor.

— Nu le spune că au luat cadourile verilor lor. Vorbim noi, adulții, și găsim o soluție.

Camelia a fost de acord. Mi-a spus că va veni seara la noi, împreună cu soțul ei și cu Rodica, dar fără copii. Ai ei urmau să rămână câteva ore la bunicii din partea tatălui.

După ce am închis, Rareș și-a sunat mama.

— Mamă, diseară vii la noi. Trebuie să discutăm ceva important.

— Ce s-a întâmplat, Rareș? a întrebat Rodica.

— Vorbim când ajungi. Te rog doar să nu faci alte planuri.

Nu i-a spus despre filmare.

În cursul zilei, am încercat să-i ținem ocupați pe copii. Rareș i-a dus în parc, iar eu am pregătit prânzul. Mă uitam din când în când la locul de lângă ușă, unde ghetuțele rămăseseră goale.

Nu mă supărau atât banii cheltuiți pe cadouri, deși nici aceia nu ne prisoseau. Mă durea că Rodica intrase noaptea în casa noastră și luase lucruri pregătite pentru propriii nepoți. Și că, dimineața, doi copii se întrebaseră ce greșiseră de nu primiseră nimic.

Seara, după ce Teodora și Matei au mers la o prietenă de-a mea din bloc, au sosit musafirii. Camelia venise cu soțul ei, iar Rodica a intrat ultima, îmbrăcată în același palton verde.

Ne-am așezat la masa din sufragerie. Nu pregătisem o masă festivă, doar ceai, apă și câteva prăjituri.

Rodica s-a uitat de la unul la altul.

— Ce-i cu fețele astea? Parcă suntem la judecată.

Rareș a început discuția.

— Mamă, azi-noapte ai intrat în apartamentul nostru?

— Am trecut puțin, da. Aveam cheia.

— De ce?

— Voiam să vă las ceva de Moș Nicolae.

— Și ce ne-ai lăsat?

Rodica s-a încurcat.

— Ei, nu mai știu exact. Niște dulciuri, parcă.

Am pus telefonul pe masă.

— Atunci poate ne explicați ce se vede aici.

Am pornit filmarea și am întors ecranul spre ea. Rodica s-a uitat cum intra în apartament, cum lua cadourile din ghetuțe și cum pleca având sacoșa plină.

Camelia s-a apropiat și ea, iar soțul ei a privit înregistrarea fără să spună nimic.

— Mamă, a spus Camelia, tu mi-ai zis că ai cumpărat cadourile pentru copiii mei.

Rodica a împins telefonul spre mine.

— Bine, le-am luat. Dar nu înțeleg de ce faceți atâta scandal.

— Pentru că le-ai luat de la copiii noștri, a răspuns Rareș. Fără să întrebi pe nimeni.

— Copiii voștri au deja destule! a izbucnit Rodica. Au camera plină de jucării, au haine, au de toate. Ceilalți doi abia primesc câte ceva. M-am gândit să fie și ei bucuroși de Moș Nicolae.

— Și Teodora cu Matei? am întrebat. Ei nu trebuiau să fie bucuroși?

— Le cumpărați voi altele. Nu sunteți săraci.

— Nici noi nu avem bani fără număr, mamă, a spus Rareș. Dar chiar dacă am avea, tot nu ai dreptul să intri noaptea și să iei lucrurile copiilor.

Camelia a intervenit înainte ca Rodica să răspundă.

— Mamă, dacă aveai nevoie de bani pentru cadouri, puteai să-mi spui. Sau puteai să vorbești cu Rareș. Nu trebuia să faci așa ceva.

— Eu am vrut să vă ajut!

— Nu m-ai ajutat, a spus Camelia. M-ai pus în situația să aflu că ai mei se joacă acum cu darurile luate de la verii lor.

Rodica s-a uitat spre mine.

— Și tu trebuia neapărat să arăți filmarea tuturor? Nu puteai să vorbești cu mine între patru ochi?

— Puteam. Dar atunci poate mi-ați fi spus că am înțeles greșit. Așa, toți cei implicați știm ce s-a întâmplat și putem hotărî cum reparăm lucrurile.

— M-ai făcut de rușine în fața copiilor mei.

— Nu eu am intrat noaptea în casa altcuiva, mamă Rodica.

Rareș a pus capăt schimbului de replici.

— Vreau să recuperăm cadourile. Și vreau cheia apartamentului înapoi.

Rodica l-a privit surprinsă.

— Cum adică să-ți dau cheia? Sunt mama ta.

— Tocmai de aceea mă doare ce ai făcut. Dar cheia nu-ți dă dreptul să intri când vrei și să iei lucruri. De acum înainte ne suni și vii când suntem acasă.

După câteva clipe, Rodica a scos cheia din geantă și a pus-o pe masă.

Camelia a explicat că va recupera trusa și camionul, dar că trebuie să cumpere mai întâi alte cadouri pentru copiii ei. Rareș i-a spus că o poate ajuta cu o parte din bani, dacă are nevoie.

— Nu trebuie să vă descurcați singuri cu toate, i-a spus surorii lui. Dar trebuie să ne spuneți când vă este greu.

În următoarele două zile, Camelia a cumpărat alte jucării pentru copiii ei și le-a explicat că bunica încurcase niște cadouri care trebuiau să ajungă la verii lor. Cei mici au fost dezamăgiți, dar au acceptat schimbul după ce au văzut noile daruri.

Rodica a venit împreună cu Camelia să returneze trusa de desen, camionul și dulciurile pe care le putuseră recupera. Pentru cele desfăcute sau mâncate, cumpărase altele.

Am chemat-o pe Teodora și pe Matei în sufragerie. Rodica a pus cadourile în fața lor.

— Bunica a făcut o greșeală, le-a spus. Eu am luat darurile voastre din ghetuțe. Nu Moș Nicolae v-a uitat. Îmi pare rău că v-am întristat.

Teodora s-a uitat la ea.

— Dar de ce le-ai luat, bunico?

Rodica a ezitat.

— Am crezut că fac un lucru bun pentru ceilalți copii. Dar n-am avut dreptul să iau lucrurile voastre.

Matei a luat camionul și l-a întors pe toate părțile.

— Eu am crezut că Moșul nu mă mai place.

Rodica s-a aplecat spre el.

— Nu, dragul bunicii. N-ai făcut nimic rău. Eu am greșit.

Copiii și-au luat cadourile și s-au dus să se joace. Rodica a rămas câteva minute în sufragerie, vorbind cu Rareș. Mie nu mi-a spus nimic despre ce făcuse și nici nu și-a cerut iertare.

Am observat, dar n-am deschis atunci o nouă ceartă. Îmi dorisem ca cei mici să afle că nu fuseseră pedepsiți pentru nimic și să-și primească lucrurile înapoi. Asta se întâmplase.

După plecarea ei, Rareș a venit lângă mine.

— Știu că nu ți-a cerut scuze, a spus.

— Știu și eu. Dar nu vreau să-i smulg o scuză doar ca să spună niște cuvinte.

— O să mai vorbesc cu ea.

— Vorbește, dar nu în locul meu. Dacă vrea să-mi spună ceva, știe unde mă găsește.

În săptămânile următoare, Rodica a început să ne sune înainte să vină. Uneori o invitam, alteori îi spuneam că aveam alte planuri. Nu i-am mai dat cheia de rezervă.

De Crăciun, am mers cu toții la Camelia. Cei patru verișori s-au jucat împreună, iar Rodica le-a adus câte o carte fiecăruia. De data aceasta, le cumpărase din banii ei.

La plecare, Teodora a îmbrățișat-o pe bunica ei. Eu i-am spus doar „Seară bună”, iar Rodica mi-a răspuns la fel.

Nu știam dacă avea să-mi ceară vreodată iertare. Dar știam că nu mai putea hotărî singură ce merită copiii mei și ce nu.

Iar în seara de Ajun, când am pregătit darurile sub brad, Rareș a încuiat ușa și a pus cheia pe noptieră. Dimineața, copiii au găsit toate cadourile exact acolo unde le lăsaserăm.